SCHITE DE ISTORIE A DEMOCRATIEI IN REPUBLICII MOLDOVA

(retrospectiva proceselor polirice in perioada 1998 – 2003)

I. Renasterea nationala

(1988-1992)

Miscarea renasterii nationale din Moldova in anii 1988-1990 a avut un caracter de masa. Inceputa sub lozincele oficializarii limbii moldovenesti in calitate de limba de stat, recunoasterii identitatii ei cu limba romana şi trecerea la grafia latina, miscarea foarte repede, desi pe o perioada relativ scurta, a reusit sa atraga in orbita sa mase largi ale intelectualitatii de la orase şi sate şi a studentimii.

Etapa Renasterii nationale poate fi impartita in trei perioade principale:

Prima perioada – primavara 1988 – noiembrie 1989.

(de la crearea Miscarii Democrate, care ulterior a stat la baza crearii Frontului Popular din Moldova (FPM), pana la asaltul Ministerului afacerilor interne, criza din conducere şi inlocuirea lui Simion Grossu in functia de prim secretar al Comitetului Central (CC) al Partidului Comunist din Moldova (PCM) cu Petru Lucinski).

Aceasta perioada se caracterizeaza in special prin incercarile conducerii republicii de „a nu scapa de sub control situatia”.

In urma alegerilor in Congresul deputatilor poporului din URSS din primavara anilui 1989, PCM, in general, a reusit sa-şi mentina pozitiile, cu toate ca adeptii opozitiei au reusit sa promoveze un sir de deputati.

In vara aceluiasi an, in locul lui Alexandru Mocanu (unul din cei mai consecventi adversari ai opozitiei nationale) ramas la Moscova, in functia de presedinte al Sovietului Suprem al RSSM a fost ales Mircea Snegur, unul din secretarii putin cunoscuti ai CC al PCM. Acesta de la bun inceput a declarat despre necesitatea unui larg dialog al puterii cu Frontul Popular.

La 31 august 1989 Sovietul Suprem adopta Legea cu privire la statutul limbii moldovenesti şi revenirea la grafia latina.

Perioada a doua – noiembrie 1989 – 27 aprilie 1990

(de la revenirea lui P.Licinski din Tagikistan pana la realegerea lui M. Snegur in postul de presedinte al Sovietului Suprem cu sprijinul FPM şi a majoritatii agrarienilor)

Aceasta perioada se caracterizeaza in general printr-o dualitate mascata a puterii şi o concurenta intre M. Snegur şi P. Lucinski. Rivalitatea dintre cei doi va constitui principalul motiv al luptelor politice din prima jumatate a anilor *90.

Pe parcursul acestei perioade PCM inca mai controleaza principalele parghii ale puterii, insa timpul trece – pentru februarie-martie 1990 sunt anuntate alegerile in noul Soviet Suprem al RSSM. Pentru Lucinski este evident ca PCM mai are timp doar pana la alegeri ca sa faca ceva pentru a ramana la putere. Insa PCM este nepopular, republica este divizata dupa criterii etnice, iar PCM „atarna” undeva la mijloc.

Folosindu-se de o relativa acalmie la Moscova, Lucinski alege tactica „franarii prudente”. El tergiverseaza in fel şi chip implementarea Legii cu privire la limba de stat, invita de la Moscova in postul de Prim-ministru pe talentatul Petru Pascari, fostul presedinte al Gosplanului al RSSM, cazut in dizgratie, originar din Transnistria.

In consecinta, catre inceputul campaniei electorale, Frontul Popular pierde initiativa. Lucinski reuseste sa stabileasca contacte cu liderii opozitiei nemoldovenesti. Liderii Interfrontului din Chisinau, Balti, Transnistria şi Gagauzia ii promit o sustinere univoca.

Alegerile au decurs destul de calm şi fiecare dintre parti le putea considera ca pe o victorie proprie relativa. Frontul popular şi Interfrontul au primit fiecare aproximativ cate o treime din mandate (din totalul de 380). Cealalta treime au castigat-o comunistii (mentionam, ca toti membrii CC al PCM, in afara de Lucinski, au pierdut alegerile) şi agrarienii („presedintii rosii”), care şi prin pozitionarea sa şi prin mentalitatea sa urmau sa-i sustina pe comunisti.

Cu toate acestea, in momentul decisiv (alegerea presedintelui Sovietului Suprem) agrarienii, in mod spectaculos l-au sustinut pe Mircea Snegur. Pot fi remarcate cel putin trei cauze ale unui atare comportament al agrarienilor:

1) in conditiile unei tari preponderent agrare, agrarienii se simteau destul de siguri in propriile forte, caci anume ei i-au invins pe frontisti in circumscriptiile sale electorale. Din acest motiv nici Snegur şi nici frontistii in sine nu le insuflau frica. In plus totul se producea pe fundalul reitingului extrem de scazut al comunistilor şi a semidezintegrarii URSS.

2) Lucinski, venit din Tagikistan, cu mentalitatea sa deloc agrara, era şi a ramas şi in continuare „strain” agrarienilor. Mai tarziu, in 1996, acest fapt a constituit una din intrigile de baza ale alegerilor prezidentiale. In pofida prieteniei sale cu Frontul Popular, pentru majoritatea agrarienilor Snegur era o figura mai apropiata şi mai inteleasa.

3) FPM a reusit foarte abil sa convinga o parte din agrarieni care nu se prea pricepeau in subtilitatile politice, ca Lucinski este prea apropiat de Interfront şi ca in cazul victoriei lui Lucinski moldovenii iarasi vor fi marginalizati de la putere.

Asadar, la 27 aprilie 1990 Mircea Snegur a fost ales presedinte al parlamentului. Cu anumite rezerve, putem spune, ca la putere in Moldova a venit Frontul Popular. Cum mentiona mai tarziu unul din liderii Frontului, Ion Turcanu intr-un ziar: „Noi am infaptuit o revolutie!”

Astfel, in cadrul elitelor existente la acel moment in RSSM (nomenclatura de stat şi de partid (preponderent moldoveneasca), nomenclatura economica (preponderent nemoldoveneasca) şi intelectualitatea nationala), s-a produs o fuziune intre partea cea mai mobila a nomenclaturii de partid şi de stat cu intelectualitatea nationala foarte influenta la acel moment in mase. Nomenclatura de stat şi de partid „mobila”, practic i-a tradat pe reprezentantii nomenclaturii economice, iar una din formele de protest a acestora a fost „rebeliunea directorilor rosii” din Transnistria.

In consecinta, partea mobila a nomenclaturii de stat şi de partid, sub steagul ideii nationale, a reusit sa se afirme in calitate de lideri ai noii, independentei şi suveranei Moldove.

Perioada a treia – mai 1990 – vara 1992

(perioada marsului triumfal al revolutiei nationale in Moldova, finalizata cu conflictul armat de pe Nistru, caderea guvernului controlat de FPM şi ruptura (temporara) dintre FPM şi Mircea Snegur).

FPM, care nici chiar in apogeul influentei sale politice (vara 1990 – februarie 1991) nu avea sustinerea absoluta a societatii şi controlul asupra unei majoritati parlamentare stabile , simtea necesitatea „permanentizarii revolutiei” pentru a se mentine la putere. In aceste conditii s-a purces la introducerea limbii romane in toate sferele vietii sociale şi la scimbarea masiva a lucratorilor aparatului de stat. Promotor al acestei politici a devenit prim-ministrul Mircea Druc.

In alta ordine de idei, in zonele preponderent nemoldovenesti ale tarii (Transnistria şi Gagauzia) crestea nemultumirea fata de politica promovata de la Chisinau.

La 19 august 1990 primul congres al deputatilor de toate nivelurile din Gagauzia, convocat la Comrat, a proclamat „deplina libertate şi independenta a poporului gagauz fata de puterea de stat din Republica Moldova” şi a proclamat crearea pepublicii cagauze.

La 2 septembrie 1990 congresul doi al deputatilor de toate nivelurile din zona Transnistreana, convocat la Tiraspol, ia decizia despre crearea republicii sovietice socialiste moldovenesti nistrene (din septembrie 1991 – r.m.n.)

Confruntat cu o asemenea provocare, FPM şi guvernul Druc decid sa adopte o pozitie maximal de dura, promovand modelul Tarilor baltice fata de centrul unional, existent inca. Insa situatiile şi mentalitatile erau diferite, asa ca pana la urma conducerea Moldovei a recurs la forta. A fost organizata miscarea voluntarilor şi marsul lor spre sud, in speranta unei victorii usoare asupra separatistilor gagauzi şi consolidarea propriilor pozitii politice. Insa guvernul Druc nu a evaluat corect raportul de forte, inclusiv posibilitatile centrului de la Moscova (trupele MAI centrale şi divizia aeropurtata din Bolgrad).

Apoi urmeaza confruntarea intre politia moldoveneasca şi patrulele transnistrene pentru controlul asupra barajulu hidraulic de la Dubasari in care au fost ucisi 3 locuitori din zona.

Toate aceste circumstante au influentat negativ asupra imaginei democratice şi de eliberare nationala a FPM. Relatiile Snegur – Druc se deterioreaza brusc, ca in februarie 1991 Parlamentul sa adopte amendamente legislative care ii confera presedintelui imputeniciri de condicator al guvernului. In mai 1991, Mircea Druc, care pierduse o parte din imputernicirile sale importante, este demis, iar in locul lui este desemnat mai moderatul Valeriu Muravski.

Situatia social-economica a tarii continua sa se inrautateasca. Puterea de la Chisinau pierde orice control asupra Transnistriei. In aceste conditii are loc putciul din 19-22 august 1991 de la Moscova. Inca in data de 24 august un grup de deputati FPM propun sreakerului Parlamentului Alexandru Mosanu sa adopte Declaratia de independenta. Mosanu refuza, asteptand reactia Ucrainei. La 27 august 1991 cu o majoritate covarsitoare de voturi, Parlamentul Moldovei adopta Declaratia de independenta. Insa dupa aceasta nu se intampla nimic... Deocamdata nimeni nu are de gand sa recunoasca independenta Moldovei. Situatia se inrautateste rapid. Puterea e in impas. Tot mai multi adepti capata idea unirii imediate cu Romania. In calitate de solutie de esire din criza puterea propune organizarea alegerelor prezidentiale directe cu un singur candidat – Mircea Snegur. Alegerile urmau sa aiba loc la 8 decembrie 1991. Atunci inca nimeni nu stia ca la 1 decembrie la Belovejskaia Puscia URSS-ul i-şi va inceta existenta.

Dezintegrarea oficiala a URSS readuce in legimitate gruparea de la putere formata in Moldova. Nimeni nu se mai indoieste ca Moldova va fi recunoscuta in calitate de membru plenipotentiar al comunitatii mondiale. Snegur devine presedinte legitim ales, iar liderul transnistrean Igor Smirnov este arestat şi detinut la Chisinau. Initiativa trece din nou in mainile FPM.

Insa Transnistria nici gand nu are sa capituleze, Gagauzia ni doreste sa cedeze, aripa radicala a frontului cere actiuni hotarate. Snegur da semnale de nervozitate şi nu este capabil sa aprecieze just situatia creata. In acest moment in prim plan politic au iesit lideri radicali gen Anatol Plugaru (ministrul securitatii) şi Ion Costas (ministrul apararii), care i-au promis lui Snegur restabilirea integritatii tarii in cel mai scurt termen prin intermediul unor operatiuni militare fulgeratoare. Snegur ezita, dar pana la urma cedeaza. Transnistria inca nu are armata, ea abia incepe sa fie creata din detasamentele de autoaparare. Comandant al armatei a 14 este numit Alexandr Lebed, care din start are niste relatii destul de reci cu conducerea transnistreana.

In aceasta conjunctura, Plugaru şi Costas decid se riste şi sa ocupe Benderul, utilizand fortele armate regulate şi trupele de politie. Fortele moldovenesti reusesc sa ocupe in cele din urma Benderul, insa la asaltul decisiv al cladirii Consiliului orasenesc nu se incumeta. Initiativa este pierduta şi chiar a doua zi in conflict intervine Lebed şi armata a 14, inpingand armata moldoveneasca din Bender, distrugand şi capurile de pod create de aceasta pentru atac. Conflictul este consumat, partile beligerante sunt despartite. Se creaza fortele pacificatoare, comisia mixta de control, etc. Insa consecintele politice ale operatiunii nereusite a puterii de la Chisinau sunt dezastruoase şi practic ireversibile.

Plugaru şi Costas sunt demisi. Magoritatea parlamentara creata ad-hoc din agrarieni şi interfrontisti cer demisia guvernului. Snegur, care a pierdut spriginul efectiv printre deputati, este constrans sa se alieze cu agrarienii, care deja incep sa-şi dea seama ca devin puterea politica principala in tara.

Guvernul Muravski este demis. In locul acestuia este desemnat adjunctul sau pentru problemele agrare Andrei Sangheli, favoritul agrarienilor. El este asistat de doi vice-prim-ministri nemoldoveni – Valentin Kunev şi Nicolai Oleinik.

Astfel, revolutia nationala din Moldova este declatata incheiata. Toti par socati şi contrariati de cele intamplate. Se pare ca nimic nu mai poare fi recuperat. Transnistria se desprinde difinitiv şi de-facto trece sub protectoratul armatei a 14.

Noua majoritate pallamentara il schimba pe presedintele Parlamentului Alexandru Mosanu, apropiat Frontului, cu Petru Lucinski, recemat de urgenta din Moscova. Agrarienii şi interfrontistii cer tot mai insistent dizolvarea parlamentului „infectat” de frontisti şi efectuarea de noi alegeri pe liste de partid..

Situatia in societate ramane complicata. Opinia publica moldoveneasca a perceput rezultatele razboiului din 1992 de pe Nistru ca pe o umilire nationala. Pe o perioada scurta in societete din nou crestc atitudinile antirusesti. Dar puterea deja şi-a facut alegerea. Agrarienii, care şi-au creat Partidul democrat-agrar din Moldova (PDAM), s-au staruit sa uite cat mai repede „cosmarul frontist” al anilor 1990-1992, decizand, in calitate de „putere guvernanta fireasca” sa introduca Moldova in comunitatea statelor democrate şi civilizate.

Concluzii la Prima etapa –Renasterea nationala 1988-1992

1. Una din cauzele de baza a trecerii destul de dramatice a Moldovei la independenta, a fost lipsa in republica a traditiei politice de autoguvernare şi a elitelor politice reale. In rezultat puterea a ajuns in mainile unor oameni intamplatori, fara pregatirea corespunzatoare, care urmareau in politica scopuri inguste şi limitate in timp, fara viziuni strategice.
2. Mesajul national destul de dur şi lipsit de subtilitati „diplomatice” a Frontului Popular in 1991-92 a provocat o reactie de raspuns la fel de dura, mai ales in Transnistria.
3. In acelasi timp, anume in aceasta perioade sunt puse bazele pluripartitizmului, a libertatii cuvantului şi ale altor libertati civile caracteristice statelor democratice. Au fost adoptate acte normative care au permis trecerea la o economie de piaţa, a inceput privatizarea. In general, procesul de trecere la democratie a avut un caracter structural sistematizat. Acest lucru a fost posibil doar datorita suportului logistic din Occident.
4. In cadrul primei etape (1988-1992) a istoriei sale moderne, Moldova a obtinut independenta şi recunoasterea sa internationala dar a pierdut controlul asupra unei parti a teritoriului şi a potentialului sau economic. Initiind democratizarea şi tranzitia la o economie de piaţa, noua clasa politica de orientare national-democratica de la Chisinau, nu a stiut se formuleze un scop (o idee) nationala care ar consolida societatea moldoveneasca framantata. Pornind de la ideile de limba, national-democratii au oferit apoi idea reunirii cu Romania ca sa ajunga in final la idea celui de al doilea stat roman. Agrarienii, la randul lor, dupa venirea la putere au relansat idea statului moldovenesc ca alternativa celui de al doilea romanesc. Insa nici national-democratii şi nici agrarienii nu au stiut sa ajunga la idea societatii civile, a statului tuturor cetatenilor Moldovei.

ii. ETAPA institutionalizarii democratice

Anul 1993 – 1 decembrie 1996.

Prima perioada – sfarsitul anului 1992 – 29 iulue 1994.

(perioada „relaxarii politice” de la venirea la putere a agrarienilor şi interfrontistilor pana la primele alegeri parlamentare pe liste de partid din 27 februarie 1994 şi adoptarea Constitutiei moderne a Republiicii Moldova la 29 iulie 1994).

Principala urmare a acestei perioade de „relaxare” politica a fost faramitarea fortelor nationale şi national-democratice din Parlament. Catre finele anului 1993 aceste forte erau impartite in patru fractiuni parlamentare (FPM, devenit FPCD, Congresul taranilor şi intelectualilor (CTI), Partidul democrat şi Partidul democrat al muncii. Fiecare dintre aceste partide venea cu propriile ambitii politice şi cu dorinta evidenta de a plasa responsabilitatea pentru cele intamplate pe ceilalti.

Pe parcursul anului 1993 agrarienii i-şi intaresc pozitiile in structurile executive. Insa in Parlament raportul de forte nu s-a prea schimbat. Tinand cont de faptul ca cca. 60 deputati din Transnistria nu mai participau la lucrarile Parlamentului, a obtine majoritatea de 191 de voturi devenea o sarcina tot mai dificila. Astfel fortele nationale au reusit pana in toamna lui 1993 sa blocheze ratificarea acordului CSI, iar in timpul ratificarii agrarienii şi interfrontistii au fost nevoiti sa mearga la anumite cedari pentru a acumula voturile necesare. Din aceste considerente agrarienii (PDAM) decide, fara a se consulta cu alte formatiuni politice, dizolvarea parlamentului şi organizarea alegerilor anticipate la 27 februarie 1994.

Luand o asemenea decizie doar in scopul legitimizarii aflarii sale la putere şi inlaturarii difinutive a celorlalti concurenti de pe campul decizional, PDAM a comis o eroare politica. Agrarienii nu erau pregatiti pentru a prelua puterea politica in stat, neavand nici cadre capabile sa activeze in conditii absolut noi, nici o ideologie coerenta şi nici o conceptie de dezvoltare a propriului stat. Asta daca nu tinem cont de discursuri generale de tipul: „Vom adopta Constitutia, dupa care ne vom integra concomitent (!?) şi in Occident şi in Est”. In afara de aceasta liderii PDAM nici nu au incercat sa discute cu organele transnistrene despre un posibil format de participare a populatiei din stanga Nistrului la alegerile din 1994. Decizia agrarienilor de a nu mai rezerva locuri in noul Parlament pentru Transnistria, a permis liderilor secesionisti sa-şi legitimizeze refuzul de a participa la alegeri şi a constituit un nou pas in divizarea tarii. Practic, aceiasi situatie s-a creat şi in Gagauzia, unde doar in ultimul moment liderii gagauzi au putut fi convinsi sa participe la alegeri in schimbul promisiunii ferme a Chisinaului de a le acorta in cel mai scurt termen autonomie teritoriala.

Toate aceste aspecte au diminuat intrucatva efectul benefic pe care totusi l-au avut primele in istoria Moldovei alegeri libere şi pluripartite. Prin aceste alegeri incepea o noua era politica in istoria Moldovei – era parlamentarista.

Rezultatele scrutinului electoral au fost destul de previzibile.

PDAM a obtinut o victorie clara cu 43,2 %. Blocul Unitatea socialista (Partidul socialist din Moldova şi Miscarea pentru egalitate, urmasi ai Interfrontului) – 22,0 %. Pragul electoral de 4 % l-au mai trecut doar Congresul taranilor şi intelectualilor (CTI) – 9,2 % şi FPCD – 7,5 %. In urma impartirii voturilor, PDAM a obtinut 56 mandate, Edinstvo – 28, CTI – 11, PFCD – 9. Agrarienii au obtinut majoritatea, dar nu una constitutionala. Alianta cu FPCD era exclusa din start, alianta cu aripa moderata a national-democratilor (CTI) tot nu dadea numarul suficient de votiri. Unicul aliat posibil al agrarienilor ramanea Edinstvo, cu care, de fapt deja colaborase pe parcursul anului 1993.

Insa PDAM a decis sa nu se alieze cu nimeni şi sa conduca de sinestatator. In lipsa propriilor cadre, guvernul format de majoritatea agrariena a devenit unul eclectic, fiind acceptate persoane propuse de Snegur, Lucinski, Sangeli (şi nu intotdeauna dupa criterii profesionale). In final, liderul agrarienilor Dumitru Motpan declara cu naduf: „Acesta nu mai e guvernul PDAM”.

In cadrul pregatirii constitutiei agrarienii refuza solicitarile grupului Edinstvo de declarare a limbii ruse ca limba oficiala. Argumentele agrarienilor sunt acceptate şi Edinstvo voteaza noua constitutie, care transforma Moldova dintr-o repuvlica prezidentiala in una parlamentar-prezidentiala, in care prim-ministrul detine functia executiva suprema in stat, iar Gagauzia primeste statut de autonomie.

Adoptarea Constitutiei Moldovei la 29 iulie 1994 ramane deocamdata cel mai important eveniment al intregii istorii al Moldovei independente. Pentru prima data in istoria poporului moldovenesc, statul de drept, democratia, drepturile şi libertatile universale ale omului au fost declarate valori supreme in stat, pe care acesta se obliga sa le asigure şi sa le apere.

Alegerile parlamentare libere din 1994 şi adoptarea constitutiei progresiste, au dus la legitimizarea noii puteri atat pe plan intern cat, mai ales, pe plan extern. Structurile europene vorbesc la acea perioada despre Moldova ca despre liderul democratizarii şi a proceselor reformatoare in spatiul CSI.

Perioada a doua – 29 iulie 1994 – 01 decembrie 1996.

(de la adoptarea Constitutiei si alegerile locale din 1995 pana la primele si deocamdata ultimele alegeri prezidentiale directe. Sfarsitul presedentiei lui Mircea Snegur)

1. Alegerile locale din 1995 ca oglinda a viitoarelor probleme.

Anul 1995 a semnalat aparitia unor probleme serioase. Cu toate acestea, alegerile locale din 16 aprilie 1995 sau petrecut din inertie destul de linistit si previzibil, cu exceptia a trei detalii, care asa si nu au servit drept avertisment pentru agrarieni.

Pe scena politica din nou au aparut comunistii, carora li s-a permis sa se inregistreze din nou, dupa trei ani de interdictii. Revenirea comunistilor nu poate fi considerata triumfala, dar cu toate acestea au reusit sa acumuleza 14-15 % din voturi recalculate la nivelul intregii tari, iar in 3-4 raioane au creat o concurent serioasa PDAM. Comunistii au activat in temei in zona electoratului rusofon preluand voturile de la Unitatea socialista. Insa sa observat, ca agrarienii intrau mai usor in contact cu comunistii decat cu Unitatea socialista. Acest fapt provoca intrebari.

La Chisinau, din cauza formulei care presupunea participarea la vot a cel putin 50% din alegatori, scrutinul nu a fost validat. In consecinta, consiliul asa si nu a fost format, iar primarul nu a fost ales. In cadrul scrutinului au invins destul de convingator Unitatea socialista si Alianta fortelor democratice (ADR) care a reunit toate fortele national-democrate cu exceptia FPCD, care a boicotat alegerile. Ambele blocuri au acumulat cca. 30 % din voturi, comunistii – 16 %, iar agrarienii – doar 11 %. Pe lista PDAM se regasea intreaga conducere municipala in frunte cu primarul interimar Serafim Urechean, numit in functie cu un an mai devreme de catre presedintele Snegur imediat dupa alegerile parlamentare. Cu toate acestea PDAM asa si nu au dorit sa ofere partenerilor sai din blocul „rusofon” victoria in capitala, fapt care urmau sa-l regrete foarte mult deja in anul urmator.

Reunirea tuturor fortelor national-democrate in ADR, si rezultatul destul de bun la alegerile locale – cca. 20 % pe tara, confirma faptul ca flancul drept al esichierului politic moldovenesc i-si revine dupa anul 1992 si are un potential considerabil. Iar aceasta insemna ca este nevoie de timp si pe personalitati pentru a fructifica acest potential.

2. Dezbinul

Dezbinul elitelor moldovenesti din anul 1995 a fost precedat de protestele masive studentesti cu caracter national din capitala.

Presedintele Snegur, asumandu-si rolul de pacificator, si-a schimbat discursul politic, lansand critici dure la adresa cursului economic al guvernului agrarian. Concomitent, Snegur a abordat tema sensibila a limbii, propunand modificarea denumirii oficiale a limbii de stat a Republicii Moldova in romana, ceia ce constituia de fapt si principala reventicare a tinerilor protestatari. Desigur ca aceste actiuni nu puteau sa nu conduca la o reactie de raspuns din partea liderilor de factura antiromana din PDAM. E adevarat, ca la inceput aceasta reactie era una de nedumerire, ei crezant ca foarte curand totul va intra pe fagasul normal. Insa presedintele a demisionat din PDAM, si-a inregistrat propriul partid (Padtidul renasterii si concilierii din Moldova – PRCM), in care au trecut 10 din 56 membri ai fractiunii agrare, dupa care PDAM a pierdut majoritatea in parlament. Abia acum liderii agrarieni si-au dat seama de gravitatea evenimentelor, dupa care PDAM a reactionat ca intotdeauna extrem de dur, dar insuficient de convingator. A fost convocat congresul extraordinar al PDAM, la care renegatul Snegur a fost supus unei condamnari dure si invinuit de toate pacatele posibile. Camarazii politici de ieri au devenit dusmani ireconciliabili. Partile beligerante au inceput pregatirile pentru viitoarele batalii politice.

Cele expuse anterior corespund realitatii cronologice a evenimentelor din primavara – vara anului 1995 si modului cum au fost oglindite de presa timpului. In acelasi timp, aceasta constituie doar partea vizibila a evenimentelor care au avut radacini cu mult mai adanci.

Dupa adoptarea Constitutiei presedintele tarii continua sa exercite o mare influenta politica, chiar daca nu mai avea toate imputernicirile legale pentru aceasta. PDAM pe parcursul anului 1994 inca nu dispunea de puterea deplina si in verticala executiva au ramas sefii administratiilor raionale si municipale desemnati nemijlocit de presedinte. Dar deja pe parcursul anului 1994 guvernul agrarian a reusit sa obtina de la presedintele tarii schimbarea multor presedinti ai executivelor raionale cu oamenii sai, insa aceascta era deocamdata insuficient. Se apropiau alegerile locale si conducerea PDAM si-a pus sarcina de a obtine controlul maximal posibil asupta tuturor raioanelor. In cadrul tratativelor preelectorale cu potentialii aliati, conducerea agrarienilor a adoptat o pozitie foarte rigida refuzand orice coalizari si acorduri inainte de alegeri. Utilizand recursele adminidtrative de care dispunea PDAM a inclus pe listele sale intreg activul administrativ din toate raioanele (cu exceptia orasului Comrat). Dupa scrutin PDAM a purces la instaurarea propriilor reguli de joc in toate raioanele, schimband puterea locala dupa bunul sau plac. Acest lucru l-a suparat foarte tare pe presedintele Snegur. In deplina masura acest antagonism a fost vizibil la Edinet. Refuzul PDAM de a-l sustine pe prietenil presedintelui Dumitru Puntea la postul de presedinte al executivului raional, a constituit ultima picatura in izbucnirea conflictului intre aliatii de ieri. Pe de alta parte, facand uz de imperfectiunea legislatiei despre alegeri, presedintele a obtinut dreptul de a numi administratia locala in localitatile in care scrutinul a fost declarat invalid (Chisinau, Cahul, Soroca s.a.). Aici deja presedintele Snegur a facut din plin uz de dreptul sau, decretand numirile respective in genere fara ase consulta cu cineva.

Actfel, la momentul „crizei studentesti” ambele tabere erau nemultamite una de cealalta, fiind din punct de vedere psihologic pregatite pentru ruptura. Presedintele intelegea ca devine din ce in ce mai mult o figura ceremoniala, iar PDAM se descurca si fara presedinte, care doar le punea bete in roate. Pentru PDAM esirea lui Snegur si a adeptilor sai din partid a insemnat o importanta pierdere. In afara de aceasta in partid se semnala o importanta deviere spre stanga. Presedintii de colhozuri pe care acum nu-i mai retinea nimeni si nimic, au transformat, practic partidul agrarian in partidul propriei lor corporatii, care din vara lui 1995 pana in vara lui 1996 s-a preocupat cu mult succes de estorcarea banilor de la buget pentru structurile sale economice.

Presedintele Snegur se afla intr-o situatie nu mai putin complicata. Iesirea demonstrativa din PDAM l-a pus pus in afara celei mai influente la acel moment elite economice agrare. In acelasi timp, prin concursul de imprejurari si poate chiar fara propria dorinta, presedinteke Snegur s-a pomenit pe flancul drept ak esichierului politic. Situatia devenise confuza, incat orice miscare catre centrul politic conducea la pierderea sustinerii necesare din partea partidelor national-democrate, iar continuarea derivei catre dreapta (ceia ce sa si intamplat) conducea la pierderea coturilor „moderatilor”. Alegerea politica facuta de presedintele Snegur – alianta cu FPCD, a avut consecinte contradictorii. Pe de o parte, aceasta alegere i-a adus multe voturi suplimentare ale electoratului national si o organizatie functionala, iar pe de alta parte, a speriat pe ceilalti, in deosebi minoritatile nationale.

Pentru promovarea imaginei sale politice, presedintele Snegur a ales tactica atacurilor permanente asupra parlamentului si guvernului, invinuindu-i de toate problemele tarii si amenintand cu actiuni constitutionale. Aceste amenintari mentineau alianta politica dintre Sangheli si Lucinschi, in pofida rivalitatii personale in lupta pentru dreptul de a-si inainta candidatura la presedentie din partea PDAM. Ei au reusit in mod sincronizat sa respinga permanentele atacuri ale presedintelui Snegur, si posibil si datorita acestei aliante a fost posibil ca tara sa ajunga la alegerile prezidentiale democratice fara cataclisme politice. Faptul in sine deja constituia o victorie a democratiei

Evenimentele din perioada iunie 1995 – septembrie 1996 permit de a emite ipoteza ca institutiile democratice create nu au condus deocamdata la ireversibilitatea democratiei in Moldova. Datorita scaderii presiunii factorilor externi, procesul democratizarii se transforma din unul structural in unul procedural. Asistam la un proces activ de coalizare a diferitelor forte politice, uneori chiar cu orientari opuse, la crearea de aliante intamplatoare orientate doar la un succes de moment. Dar de acum in perioada inaintarii candidatilor la scrutinul prezidential din toamna anului 1996, structurizarea politica a societatii se prabuseste, iar procesele politice ies partial de sub control.

3. Ce sa intamplat la 1 decembrie 1996?

O situatie socio-economica si in consecinta socio-politica mai proasta decat cea existenta in preajma alegerilor prezidentiale era greu de imaginat. Anul 1996 s-a dovedit a fi unul foarte nereusit. Depresia in economie continua, salariile si pensiile nu erau achitate in sate cate jumatate de an, conflictul transnistrean intrase in impas, iar din organizatiile raionale ale partidului agrar de guvernamant soseau mesaje permanente despre nemultumirea masiva fata de politica guvernului. Acum, de la distanta timpului trecut este clar ca au fost doua cauza principale ale acestei nemiltumiri – asteptarile exagerate, care nu corespundeau posibilitatilor tarii, ale electoratului si incompetenta evidenta a guvernului Sangheli

In aceasta situatie Mircea Snegur avea din start anumite avantaje. In primul rand, el si-a inceput campania cu mult timp inainte de potentialii oponenti si deja era bine „promovat” la momentul inceperii ei oficiale. In al doilea rand, el din timp s-a distantat de guvernul nepopular, capatand in constiinta populatiei imaginea luptatorului pentru un trai decent al cetatenilor tarii. In al treilea rand, el aproape ca reusise sa formeze un bloc national din propriul partid – PCRM, FPCD si alte partide mai mici. Daca in acest bloc ar fi intrat si PFD (Partidul fortelor democratice condus de Valeriu Matei – autorul Declaratiei de independenta, partid care s-a format dupa dezintegrarea totala a ADR), atunci avantajul lui Snegur ar fi devenit covarsitor, iar oponentilor sai nu le-ar fi ramas altceva de facut decat sa se predea imediat in mila invingatorului, conform traditiei politice moldovenesti.

Pentru Lucinschi, cu care urma sa voteze din start majoritatea electoratului nemoldovenesc. Era important sa fie promovat cu orice pret pe campul electoral moldovenesc. Prin actiuni calculate in mass-media, echipa sa a reusit sa ridice reitingul sau printre moldoveni de la 15 % in septembrie la 25% la inceputul lui noiembrie. Dar in acelasi timp reitingul sau printre nemoldoveni a scazut de la 65% la 45-50%. Aceasta era o strategie riscanta, dar unica posibila si pentru a castiga, ea urma sa fie promovata pana la capat.

Cea mai mare surpriza a primului tur de scrutin a fost esecul lui Sangheli, care a ocupat doar locul patru. Ca urmare, Snegur acumulase numarul maximal posibil de voturi, iar decalajul dintre lider si Lucinschi devenea pentru speaker periculoe de mare. Pe locul trei s-a situat liderul comunistilor renascuti Vladimir Voronin. Anume Voronin era ministru de interne in memorabilil noiembrie 1989, cant adeptii FPM au incercat sa ia cu asalt cladirea MAI. Dupa aceasta Voronin s-a retras pe mult timp in umbra, dar evident ca acele evenimente l-au marcat profund. Ramane un moment putin cunoscut faptul ca echipa lui Voronin in 1996 lucra nu numai pentru el ci si pentru Lucinschi, ceia ce indica ca chiar si atunci potentialul lui Voronin era mai mare.

In preajma alegerilor s-a dezbinat blocul Unitatea socialista. Aceasta a reprezentat primul pas al blocului in nefiinta politica. O mare parte a fractiunii inclusiv liderul acesteia Valeriu Senic, din start erau dispusi sa-l sustina pe prim-ministrul Sangheli. Incercarile de a-i convinge ca aceasta sustinere i-i deschide calea lui Snegur la presedentie nu au dus la nimic si in consecinta fractiunea si ceia ce amai ramas din bloc, au lucrat activ in echipa lui prim-ministrului. Cei mai activi membri ai fractiunii au nimerit in echipa lui Lucinschi, contribuind la victoria acestuia. Al treilea grup, mai putin numeros s-a organizat in Partidul socialistilor si a sustinut candidatura Veronicai Abramciuc – directoarea departamentului relatiilor intretnice, care ulterior a ocupat ultimul loc intre 9 candidati. Evident ca dezbinarea Unitatii socialiste a curatat pentru comunisti o parte considerabila a campului electoral, in primul rand printre alegatorii nemoldoveni.

In consecinta, totalurile primului tur de scrutin au fost urmatoarele:

Mircea Snegur – 38,75 %

Petru Lucinschi – 27,66 %

Vladimir Voronin – 10,23 %

Andrei Sangheli – 9,47 %

Valeriu Matei – 8,90 %

Pentrul turul doi de scrutin aceasta insemna: 47,65% (Snegur + Matei) contra 47,36% (Lucinschi + Voronin + Sangheli). Remiza. Totul va depinde de prezenta alegatorilor la urne si de faptul daca Snegur va putea obtine toate voturile lui Matei.

In pofida sloganelor triuvfaliste gen „Sa transformam castigul in victorie!”, echipa lui Snegur nu stia sigur daca rezultatul obtinut este sau nu suficient pentru victorie. Ei nu au reusit sa adopte o strategie corecta pentru turul doi si sa stabileasca unde se aflau cele 11 % necesare pentru victoria finala. Echipa lui Snegur a consumat multe eforturi pentru a obtine sprijinul lui Matei, ceia ce reprezenta o greseala principiala. In situatia creata, ei probabil ar fi primit aceste voturi si asa, fara sustinerea declarata. In practica Snegur s-a identificat cu fortele de centru-dreapta, delimitandu-se de acei alegatori care au ezitat pana in ultimul moment. Deja catre 27 – 28 noiembrie sondajele indicau ca o prezenta buna la sectiile de votare va aduce victoria lui Lucinschi.

In ziua alegerilor alegatorii au fost cu mult mai activi decat doua saptamani in urma, iar cand s-a constatat ca la Chisinau, balti si Gagauzia au iesit la vot cu 10 % mai multi alegatori, victoria lui Lucinschi nu se mai punea la indoiala. Din cei cca. 100 mii de alegatori care nu au participat la primul tur dar au venit la al doilea, 80 % au votat cu Lucinschi si doar 20 % cu Snegur. Practic aceasta a si determinat soarta scrutinului. Scor final 54% - 46% in favoarea lui Lucinschi.

Electoratul moldovenesc in cadrul ambelor tururi de scrutin s-a comportat destul de previzibil, ba chiar determinat. Din aceasta cauza toate discutiile despre aceia ca in Moldova exista un electorat „ïncorecti”, care de viata grea este in stare de tot felul de „extremisme”, s-au dovedit doar un mit. Alegerea presedintelui Petru Lucinschi – candidat independent sustinut de o coalitie dintr-un amalgam de forte politice, uneori chiar incompatibile, deschidea calea unui mare experiment politic, esenta caruia poate fi rezumata in felul urmator: desfasurarea reformelor cu sprijinul electoratului de orientare nereformista. Astazi se considera ca acest experiment a esuat la toate capitolele. Cu toate acestea se poate emite ipoteza ca experienta pe nume Lucinschi, la fel ca si actuala renastere comunista constituie niste jaloane obiective ale etapei contemporane de dezvoltare a Moldovei.

Dupa prezidentiale Moldova avea de traversat o perioada foarte incordata si complicata a scurtei sale istorii. De facto, insa, nici una din problemele principiale ale tarii asa si nu au putut fi rezolvate. Se poate presupune ca pentru asemenea state „supernove” (care nu au avut propria statalitate in trecut) este necesar un asa numit proces de „acumulare a experientei negative”. Pasii urmatori pe aceasta cale au fost formarea guvernului Ciubuc si alegerile parlamentare din 1998.

(va urma)