(I)
De 300 de ani, tarii rusi incearca deznationalizarea
romanilor prin rusificare
Dr. Mircea Dogaru
Beneficiind de
experienta acumulata de inaintasii sai, Petru I cel Mare (1696-1721 tar,
1721-1725 imparat), Ana Ivanovna (1730-1740), Ecaterina a II-a cea Mare
(1762-1796) si Pavel I (1796-1801), in deznationalizarea romanilor refugiati
(1711, 1739, 1774, 1792), inrobiti (1650, 1661), deportati (1739) in teritoriile
controlate de tar si a romanilor cazaci (1739-1801), prin actiunea directa
asupra elitelor lor socio-economice si politico-militare, sau actiunea de
manipulare a elitelor din Principate prin promisiuni de redobandire a
libertatii (1711, 1736, 1768, 1788), "constitutii liberale" (1769) si
chiar Unire (1772, 1789), tarul Alexandru I (1801-1825) a elaborat un amplu
program de rusificare a romanilor, potrivit principiului "Cumpara
pastorul, ca turma il va urma".
Predecesorii sai visasera, ca
forma intermediara, constituirea unui "Regat dac" sau
"daco-roman", cu un arhiduce pus de Moscova pe post de rege. El
insusi crezuse ca poate actiona direct, ocupand Principatele si adjudecandu-le
in contextul unui razboi cu Poarta (1801-1807).
«Guberniile» Basarabia si Moldova
Dar concurenta germana, pe de o
parte, pe de alta, interesele franceze l-au lamurit, in cursul tratativelor
(1807-1809) cu Napoleon I, ca nu poate sa se instapaneze asupra restului
teritoriilor romanesti, neocupate de romano-germani, decat facand risipa de
inteligenta diplomatica si pe etape. Asa s-a nascut, in anul 1810, "Planul
Prozorovski", astfel numit dupa consilierul care l-a elaborat si care
prevedea impartirea Moldovei si Munteniei in cate doua regiuni,
"Basarabia" si "Moldova", respectiv Muntenia si Oltenia, si
ocuparea si transformarea lor, pe rand, in gubernii. Planul
imprumuta mult din strategia germana care, rapind Tarii Romanesti partea de
vest in 1718, o transformase in provincia Oltenia. Pierduta din fericire in
1739, aceasta fusese solicitata otomanilor, prin tratative secrete in 1771, in
schimbul ajutorului militar impotriva Rusiei, in razboiul din anii 1768-1774. Cum insa
prin impartirea Poloniei (1772) si-au adjudecat Galitia, habsburgii au renuntat
pe moment si la Oltenia si la alianta cu Poarta, solicitand rusilor si obtinand
acordul de a ocupa regiunea invecinata a Moldovei (1774), pe care,
adjudecandu-si-o in 1775, aveau sa o numeasca, mai intai "Moldova de
Nord", apoi, pentru a masca furtul, "Bucovina" (1786). Dezvoltand
procedeul, Alexandru I a inceput sa vorbeasca din 1807 despre
"Basarabia", nume inventat pentru Moldova de Rasarit, dintre Siret si
Nistru mai intai, apoi, in fata opozitiei franceze, dintre Prut si Nistru,
prezentand-o nu ca parte a Moldovei, ci ca teritoriu otoman.
Bani si titluri contra tara
Din 1810, in baza "Planului
Prozorovski", pentru a atrage populatia romaneasca, dar si pe bulgari,
sarbi, greci, el a trimis comandantilor trupelor pe moment
"eliberatoare" care actionau pe teritoriul Principatelor, impotriva
Portii (1806-1812), dar, in viitorul apropiat, trupe de ocupatie, pentru a
preveni excesele, urmatorul caz:
"Administrand BASARABIA,
trebuie cugetat sa se aseze FUNDAMENTELE UNUI EDIFICIU MAI INTINS. Poporul
acestei provincii trebuie SA PRIMEASCA BENEFICIILE UNEI ADMINISTRATII
PARINTESTI SI LIBERALE, ca astfel SA FIE ATRASA CU DIBACIE ATENTIA POPOARELOR
LIMITROFE asupra fericirii ei.
Bulgarii, moldovenii, muntenii si
sarbii cauta o PATRIE, sa le usuram calea sa o afle. Trebuie sa exaltam prin
toate mijloacele aceste populatiuni spre a le aduce la TELUL ce ne propunem.
Pentru a ajunge la INTEMEIEREA
UNUI STAT SLAV (pe teritoriul lor – n.n.), trebuie sa LE PROMITEM INDEPENDENTA,
BARBATILOR INFLUENTI, RECOMPENSE PECUNIARE, iar DECORATIUNI SI TITLURI
CONVENABILE pentru ceilalti (subl. ns)".
Strategia tarului viza, asadar,
dupa anexarea Moldovei de Rasarit, botezata "Basarabia", cucerirea,
rand pe rand, a celorlalte teritorii romanesti, neocupate de habsburgi, ale
Principatelor dunarene, dependente de Poarta, dar si ale sarbilor si bulgarilor
aflati sub ocupatie otomana efectiva, telul final fiind transformarea lor in
"patrie... slava".
"Alexandru I isi incepea
opera de desfiintare a popoarelor din sud-estul Europei si de rusificare a lor,
promitandu-le «independenta»."
Desfiintarea popoarelor din sud-estul Europei
Bun cunoscator al psihologiei
colective, Alexandru I isi incepea opera de desfiintare a popoarelor din
sud-estul Europei si de rusificare a lor, promitandu-le
"independenta" (fata de otomani, fireste). Mai mult decat
"independenta", existand precedentul – solicitarea de catre
"partida nationala" romaneasca, la tratativele de pace de la Focsani
– Bucuresti (1772-1773), in locul protectiei ruse, a Unirii Principatelor sub
garantia marilor puteri, el le promitea chiar... Unirea. O unire, insa, in
cadrul unei FEDERATII RUSO-SLAVE, dominata de Rusia, in care sa intre, in
viitor, urmatoarele entitati statale autonome: 1) Un regat al Romaniei; cu
Moldova, "Bucovina", Muntenia, Oltenia, Transilvania, chiar
"Basarabia", fara Delta Dunarii, Bugeac si Dobrogea (Dunarea maritima
urma sa devina exclusiv ruseasca in mod direct, fara ajutorul vreunui artificiu
gen "Canalul Bastroe" de care este nevoie astazi pentru atingerea
aceluiasi scop); 2) Un regat ungar; 3) Un regat sarbo-croato-sloven, cu
Banatul; 4) Un regat bulgar, cu Romelia si Macedonia; 5) Grecia; 6)
Constantinopolul, cu stramtorile.
«Basarabia, colonie ruseasca» in Moldova
Pentru ca visul sa devina
realitate, trebuia mai intai insa constituita "Basarabia" – colonie
ruseasca in teritoriile de rasarit ale Moldovei. Cu investitii de imagine
maxime, ea avea sa devina "vitrina" sau hartia de prins muste a
tarului. In timp ce intreaga Rusie era, sub puterea despotica a aristocratului
ei conducator, un imens lagar, aici urmau sa se exercite "binefacerile
unei administratii parintesti si liberale", pentru a atrage viitoarele
tinte. Complici aveau sa devina "pastorii" romanilor,
"elitele", tarul mizand pe LaCOMIA si AMBITIILE lor.
"Barbatilor influenti",
adica boierilor deveniti supusi rusi, le-a dat 377.445 deseatine de pamant in
zona Bugului, obtinand pe langa fidelitatea lor si o prima dispersie a
populatiei romanesti, iar ambitiosilor – grade in armata si ranguri in
administratie sau titluri nobiliare.
Pentru schimbarea componentei
etnice, dand mana libera tradatorului Manuc Bey, stabilit la Hancesti, si luand
drept model ucazurile din 20 ianuarie 1792, 5 ianuarie 1802 si 20 februarie
1802, Alexandru si urmasii sai au dat ucazurile din 17 iunie 1812, 22 martie
1824 si 8 aprilie 1843, privind colonizarea in "Basarabia", pe langa
gagauzi si bulgari adusi din nordul Bulgariei, a unei mase mari de rusofoni
(rusi si cherchezi, armeni, polonezi, lituanieni, tatari rusificati), dar si de
germani, unguri, chiar italieni si francezi, improprietariti si scutiti de taxe
pe 10-20 de ani. Deveniti mitropolit si, respectiv, guvernator, episcopul
Gavriil Banulescu– Bodeni (Vidineanul) si boierul Scarlat Sturdza au sprijinit
aceasta politica. De asemenea, deportarile, numai in gubernia Herson, locuita
masiv de romani transnistreni, fiind dusi, in 1812, pentru a face loc
colonistilor, 25.000 de tarani romani "basarabeni".
Rusificare lenta si incompleta
In pofida colaborarii unei mari
parti a "elitei" romanesti insa, a colonizarilor si deportarilor,
rusificarea s-a produs lent si incomplet, marea majoritate a populatiei,
ancorata in traditiile de obste ale lumii satelor, pastorita de preoti luminati
si patrioti, ramanand romaneasca si conservatoare, in
ciuda introducerii serviciului divin si a invatamantului exclusiv in limba rusa
dupa 1849, fapt ce va face din distrugerea clerului si a raporturilor milenare
dintre taranul roman si pamant obiectivul prioritar al viitoarei puteri
imperiale – cea sovietica. Mai mult, romanii rusificati si dispersati in a fara
"oblastiei Basarabia", simtindu-se, ca si urmasii polonezilor,
lituanienilor, letonilor, estonilor, firibundezilor rusificati, altceva decat
rusii de la Petersburg si Moscova, aveau sa cada, in cautarea propriei lor identitati,
prada unei strategii antiruse de proportii, vizand constituirea unei
"natiuni culturale" adverse si extrem de violente in manifestarea
"nationalismului" sau, rod al experimentelor "de cabinet"
germane si pe care am putea-o numi "diversiunea ucraineana".
«Ucrainizarea» populatiei romanesti
Cele trei impartiri ale Poloniei,
din 1792, 1793 si 1795, adusesera Imperiului Romano-German importante zone din
Padolia, Pocutia, Volhynia etc., regiuni candva populate de romani (volohi) si,
alaturi de polonezi si malo-rusi, populatii si popoare supuse rusificarii, dar
nemijlocit legate de istoria romanilor, ca hutanii (hutulii), lituanienii si
primii romani rusificati, asa cum vom vedea, "rutenii". Exceptie
"goralii" din jurul Cracoviei si lituanienii, toti acestia se
considerau "rusi mici sau russini". In pericol sa graviteze spre
Moscova, indeosebi in conditiile in care Imperiul Romano-German a disparut sub
loviturile armatelor napoleoniene, pe ruinele sale nascandu-se Imperiul
austriac (1806), ei au constituit o preocupare permanenta pentru germanii
austrieci, dar si, in preajma revolutiei de la 1848, pentru unguri, gata
oricand sa-si inmulteasca efectivele prin "unguri facuti, nu
nascuti". Habsburgii au avut ideea, la care varfurile ungurimii liberale
au aderat in interes propriu, transformarii acestei mase de rusi si rusificati
intr-o parghie a destabilizarii Imperiului rus si extinderii teritoriale
habsburgo-ungare spre Nipru.
Colonizarea Bucovinei
Sub protectia serviciilor
speciale si a politiei austriece, agenti ai habsburgilor au inceput sa
desfasoare o vie activitate printre tinerii "ruteni" din Golitia
austriaca, propagand, impotriva batranilor care se considerau rusi, ideea ca
"rutenii" sunt totuna cu malo-rusii sau "rossinii" si
altceva decat poporul rus. Ca ar trebui sa-si obtina independenta si sa
constituie o "republica" a lor, pana la Nipru, cu centrul la Lvov in
Galitia.
Cum procentul
"rutenilor", prin colonizare aproape ca il egala la data aceea, in
"Bucovina", pe al romanilor bastinasi, acestia au cerut, in 1848,
Vienei separarea Bucovinei de "Galitia" si de focarul de conflict
"rutan". Dupa revolutie, dovada ca in politica nu exista sentimente
ci doar interese, desi habsburgii fusesera salvati de la dezintegrarea statului
lor de interventia salvatoare a armatelor tariste si de rezistenta romanilor
impotriva armatei "internationaliste" ungare care urmarea crearea, in
dauna tuturor vecinilor, a "Ungariei Coroanei Sfantului Stefan", ei
au sprijinit intens miscarea "ruteana" inmugurita la Lvov, initial ca
o banala luare de pozitie a tinerilor intelectuali "ruteni" fata de
batranii conservatori si fata de "monstrii sacri" ai culturii ruse,
ca si ungurii, dovada ca liderul pasoptist al hutanilor din Campulungul Rusesc
(Dolhopole) a fost dovedit dupa 1849 a fi fost spion al lui Lajos Kossuth! Din
nenorocire il chema Lukion Kobilita, adica Lucian Cobilita, calitatea lui de
roman rusificat dand destule indicii asupra greselii facute de
"ruteni" in cautarea identitatii lor.
Monstrul dualist, stat «chezaro-craiesc»
Dupa 1867, anul crearii
monstrului dualist (un stat "chezaro-craiesc", adica si
"imperiu", si "regat" in acelasi timp), ungurii si germanii
austrieci avand aceleasi interese, miscarea de emancipare "ruteana"
s-a transformat intr-o miscare de secesiune nu fata de ocupantul austro-ungar,
ci fata de Rusia. Asa cum astazi, aromanii, zicandu-si "vlahi",
solicita statutul de minoritate nu Greciei, Bulgariei, Albaniei, Serbiei (unde
o si resping), ci... Romaniei! Centrul spiritual al miscarii gravita in jurul
catedralei greco-catolice Sfantul Gheorghe din Kiev, cronicarii acesteia punand
semnul egalitatii intre "rus" si "ortodox" ca adversar. Ideologi
ca Markim Saskievici, Iacov Holovatki, Ivan Varghilovici, nume abia mascand
originea non-europeana a prestatorilor lor, au lansat conceptul de
"natiune ruteana", chemata la ruperea legaturilor cu polonezii si
boicotarea miscarii lor antihabsburge de eliberare, la crearea unui stat
"rutenesc" in Galitia de Est, Rusia Subcarpatica (devenita, in
secolul XX, "Ucraina" subcarpatica) si Bucovina, dar si la secesiunea
teritoriilor ruse de la Vest de Nipru, si cuprinderea in "Rutenia" a
"5 milioane de suflete".
In 1868, "rutenii"
tineri creau la Lvov asociatia "Provita" (Desteptarea), obligand
serviciile speciale tariste, in scopul militarii pentru unicitatea poporului
rus, sa creeze, la Kiev, societatea "ruteana" "Hromada". Franz
Joseph (1848-1916) l-a delegat in aceasta situatie pe contele Franz Staolin sa
se ocupe personal de miscarea "ruteana" din Lvov, axand-o strict
impotriva miscarilor de eliberare polona si romana, dar si pe propaganda pentru
secesiunea fata de Rusia a pamanturilor "rutene". Mutarea
dovedea clar atat rusilor si romanilor ca temuta prima organizatie politica
"ruteana" "Holovna Rada Ruska" ("Inaltul Stat
Rusesc") sau "Rada Swietojurka" ("Statul Sf. Gheorghe")
si ziarul acesteia "Zorja Halycka" ("Zorile Galitiei")
fusesera create pe banii habsburgilor. De altfel, lovind direct in Rusia,
habsburgii au admis existenta si studierea la Universitatea din
(II)
Lenin si Stalin:
deznationalizarea romanilor prin «politica pumnului»
Anul
1877, al proclamarii independentei Romaniei si al unei efervescente patriotice romanesti
fara precedent si printre romanii din "Bucovina", a deturnat insa
miscarea "ruteana" impotriva... romanilor. La Lvov, unde se
erija, impotriva curentului secesionist, in lider al miscarii panslaviste (deci
si antiromanesti) Mihail Dragomanov, secesionistii au tiparit sute de brosuri
antiromanesti, prin care autorii, elevi si studenti, revendicau
"Bucovina" ca fiind "ruteana". Pentru romanii
nedeznationalizati, ambele curente "rutene" erau la fel de
periculoase – batranii "ruteni" revendicau nu numai
"Bucovina" si nordul Maramuresului istoric, ci Maramuresul intreg,
Nordul Transilvaniei si intreaga Moldova ca parte a unei Rusii Mari, in timp ce
"tinerii" le vedeau parti integrante ale statului si poporului
"rutean", intre Carpati si Caucaz.
Scandalul "brosurilor",
declansat in urma arestarii de catre politie a unui curier, a scos la lumina
cateva din numele tinerilor "ruteni" militanti: alaturi de un
"Popovici" si un "Brandzan" (Branzan), elevul Ilie Kukuruza
(Cucuruz)! Din pacate pentru bietii "ruteni" aflati in cautarea
propriei identitati, ideologii nostri, prea preocupati de multimea de probleme
imediate, legate de consolidarea Romaniei, nu le-au dat nici un sprijin, fie
si, macar, indemnandu-i sa-si intrebe propriile nume. Raspunsul i-ar fi edificat
– identitatea lor a fost candva romaneasca, fiind, in timp, rusificati, motiv
pentru care, nefiind rusi de la mama lor, "rusa" pe care o vorbeau
ei, intre Lvov si Kiev, nu suna tocmai ca la Petersburg si Moscova. Nu erau
nici rusi, "mari" sau "mici", nici "ruteni", ci
pur si simplu niste fosti romani. De aceea se simteau (si se simt) strans
legati de toate teritoriile in care mai supravietuiesc sau inca traiesc,
romanii ca bastinasi, de la zidirea popoarelor moderne.
Mentalitate de «supravietuitori»
Mentalul nostru fiind insa unul
de "supravietuitori", si nu de "cuceritori", am ratat
atunci ocazia de a ne aduce fratii risipiti si dezorientati la matca. N-au
ratat ocazia insa serviciile de diversiune germane care au dat
"rutenilor" o "identitate". Adus in graba de la Kiev la
Lvov, in 1894, profesorul universitar de istorie Mihail Hrusevski a pus in
circulatie termenul de "ucrainti", cum suna initial, in graiul mai
apropiat de al neamului din care proveneau acesti fosti romani, apoi "ucraineni".
Numele venea de la "u Craina", teritoriile situate in veacul XVI
"La Marginea", regatului polon, formand o banda litorala Marii Negre,
ocolind posesiunile tataresti din Crimeea, intre varsarea Nistrului si pragul
"Voloski" ("Romanesc") al Niprului, locuit de vechii romani
("Ulaghi") peste care s-au asezat fugari din Tarile Romane,
organizandu-se pe temeiul obstilor satesti de la inceputurile istoriei
romanilor. Istoria lor o vom reinvia insa la momentul oportun. Sa ne oprim
pentru moment doar asupra termenilor de "Ucraina" si
"ucraineni" care, in traducere, in toate limbile pamantului, inseamna
"la Margine" si "la margineni". Ei au fost lipiti, ca
etichete, de specialisti germani in confectionarea de "natiuni
culturale" pe o miscare, initial de fronda literara, apoi spirituala si,
in final, politic secesionista fata de Rusia imperiala, dar si fata de
miscarile pentru independenta si unitate nationala ale polonezilor,
lituanienilor, estonilor, letonilor etc. si, in special, romanilor. Pentru ca
in "natiunea culturala" ucraineana intrau de-a valma, prin tactica
"FAUSTRECHT" ("Dreptul pumnului") rusi (mici), romani
rusificati ("ruteni") si nerusificati, traci slavizati (hutani) si
neslavizati (lituanieni), dar nici romanizati, polonezi, letoni, estonieni,
finlandezi, slovaci, tatari etc. Si intrau impreuna cu teritoriile lor.
Nasterea «Ucrainei»
Dotata cu mental de
"cuceritor", marea "natiune culturala" revendica nu numai
teritoriile romanesti in care rusificarea se produsese, dar si pe cele devenite
tinta a imperialismului rus. Potrivit ideologului Miron Korduba,
"ucraintilor" li se cuvenea, la inceputul secolului trecut, tot
Maramuresul de la nord de Viseu, intreg teritoriul romanesc dintre Muntii Gutin
si Apa Turului, Bucovina intreaga, nordul "Basarabiei", dar si
Ardealul de Nord.
Efervescenta revolutionara de la
sfarsitul secolului XIX si inceputul secolului XX, ca sa nu spunem conceptia
lojelor musonice privind retrasarea frontierelor statelor pe planeta, avand ca
prima consecinta Constitutia din 1905, a permis, in pofida rezistentei
majoritatii intelectualitatii ruse care milita pentru unicitatea poporului rus
si a limbii sale, extinderea miscarii "ucraintilor" si in Rusia. Iar
in momentul in care, apropiindu-se declansarea programata a primei conflagratii
mondiale, ideea "Ucrainei independente", intre Galitia si Caucaz,
lansata de serviciile austro-ungare prin vocea lui Mihail Hrusevski, a fost
imbratisata si de Germania reunificata de prusaci, ea a incetat sa mai fie o
utopie, devenind un cosmar, in primul rand pentru romani si polonezi, mai putin
pentru Rusia imperiala, care era in masura sa gestioneze criza.
«Imperiul ucrainean», intre Carpati si Caucaz
In anul 1914, la Berlin, pe banii
Kaiserului, lua fiinta "Asociatia pentru eliberarea Ucrainei", avand
drept obiectiv crearea unui imperiu "ucrainean" intre Carpati si
Caucaz. Intre blocul germano-austro-ungar si Rusia aliata cu Franta si Marea
Britanie, cel putin teoretic, armele trebuiau sa decida! In ceea ce priveste
Rusia imperiala, solutia avea sa fie gasita in chiar mecanismul monstruos
creat, pus in functiune si scapat din mana de serviciile germane – Lenin si
partidul bolsevicilor. Deschizand "cutia Pandorei", germanii au fost
pe punctul de a ceda Moscovei nu numai cuceririle lor de secole ci insusi
teritoriul german si al popoarelor din Europa Central-rasariteana, pe punctul
de a se integra, prin revolutia proletara mondiala, intr-un "stat al
muncitorilor si taranilor" proiectat de Internationala a III-a Comunista
(Komintern).
Lenin schimba cursul istoriei
In primii trei ani de razboi
(1914-1917), adversarii, trupele germano-austro-ungare si ruse s-au confruntat
in Galitia si pe teritoriul Romaniei. La 27 februarie (12 martie) 1917 insa a
izbucnit revolutia in Rusia, soldata cu abdicarea (15 martie) tarului Nicolae
II si proclamarea Republicii (14 septembrie). La Kiev s-a organizat imediat
Rada Centrala, in frunte cu profesorul Mihail Hrusevski, pionul germanilor,
militand pe moment pentru o autonomie largita in cadrul Rusiei. Aducerea
clandestina, de catre serviciile secrete germane, a lui V.I. Lenin din Finlanda
la Petrograd (7/20 octombrie) a schimbat insa cursul Istoriei. La 25
octombrie/7 noiembrie 1917 se declansa la Moscova insurectia bolsevica,
sovietele instaurandu-se in doua zile la Minsk, Ivanovo Voznesensk, Lugansk,
Kazan, Rostov – pe Don, Ekaterinburg, Revel, Samara, Saratov etc. La 2/15
noiembrie 1917, noul guvern sovietic adopta "Declaratia drepturilor
popoarelor din Rusia", recunoscand acestor popoare dreptul la autodeterminare
pana la despartirea de statul rus. Profit maxim pentru Germania, care a demarat
la Brest Litovsk (20 noiembrie/3 decembrie) tratativele cu noua putere pentru
incheierea armistitiului, fapt realizat la 2/15 decembrie.
Negocieri pe ascuns cu «frontul din umbra»
Pe frontul din umbra, serviciile
germane tratau, cu Rada de la Kiev, proclamarea independentei
"Ucrainei" si construirea anumitei "Ucraine Mari", care
"Ucraina" sa aprovizioneze Germania si Austro-Ungaria cu alimente,
garantandu-i-se in schimb teritoriile "Transcarpatice",
"Bucovinei", "Galitiei" si "Basarabiei". Numai ca
V.I. Lenin i-a incredintat lui I.V. Stalin misiunea de Comisar al guvernului
insarcinat cu traducerea in practica a amintitei "Declaratia drepturilor
popoarelor", iar acesta a hotarat sa declare "contrarevolutiune"
toate guvernele ce doreau accesul la separare de Rusia sovietica. Mai mult, la
Harkov, in timp ce la Kiev se pregatea proclamarea "Republicii Populare
Ucrainene", Congresul I al sovietelor din "Ucraina" a proclamat
"Republica Sovietica Ucraineana" (11/24 decembrie 1917). Iar la 10/23
– 18/31 ianuarie 1918, prin fuzionarea Congresului III general al Sovietelor de
deputati ai muncitorilor si soldatilor cu Congresul III al Sovietelor de
deputati ai taranilor s-a constituit Congresul general unit al Sovietelor din
Rusia care, prin "Declaratia drepturilor poporului muncitor si
exploatat" a consfintit instaurarea oranduirii sovietice pe intreg
teritoriul fostei Rusii Tariste si organizarea (15/28 ianuarie) Armatei Rosii Muncitoresti-Taranesti.
In mare graba, Germania si
Austro-Ungaria au smuls Radei de la Kiev (9 februarie 1918) recunoasterea
unirii Galitiei si Bucovinei intr-un regat autonom in cadrul Austro-Ungariei si
promisiunea ca va furniza Vienei un milion de poduri de grau, in schimbul
sprijinului militar. La 18 februarie, trupele lor au invadat
"Ucraina", ocupand Kievul si restaurand autoritatea Radei (1 martie)
in ciuda victoriilor de "prestigiu" ale Armatei Rosii de la Pokov,
Revel (Tallin) si Narva.
Un hatman numit
pe ascuns
Pacea de la Brest-Litovsk (3
martie 1918) parea sa dea castig de cauza planurilor germane, in conditiile in
care Rusia Sovietica avea de facut fata ofensivei Antantei, declansata prin
debarcarea trupelor britanice de desant la Murmansk (3 martie). Sub tutela
germana, generalul Skoropadski avea sa fie proclamat hatman al
"Ucrainei" la 30 aprilie. Dar, la 27 martie/9 aprilie 1918, sfatul
Tarii de la Chisinau a decis unirea "Basarabiei" cu Romania, la 12
aprilie, la Roma, "Congresul natiunilor asuprite din Austro-Ungaria"
a decis dreptul fiecarei natiuni asuprite la independenta sau unirea cu
Patria-mama, la 25 iulie s-a declansat ofensiva de pe Marna a fortelor
franceze, la 12 septembrie ofensiva americana de la Saint-Mihiel, iar la 26
septembrie ofensiva generalizata a aliatilor. Drept urmare, in conditiile in
care, intre 23 octombrie si 10 noiembrie 1918, data reintrarii Romaniei in
razboi, Austro-Ungaria s-a destramat, desi trupele sale stationau neinvinse pe
toate fronturile, inclusiv pe teritoriul rus pana in Caucaz, Germania a
capitulat la 11 noiembrie. Doua saptamani mai tarziu, la 29 noiembrie 1918,
puterea sovietica era restaurata la Kiev, "Ucraina", inventie germana,
urmand sa serveasca interesele noii Rusii, ca Republica Sovietica, alaturi de
replica rusa - "Republica Sovietica Socialista Bielorusa", proclamata
la 1 ianuarie 1919.
In ceea ce ne priveste, nu putem
adopta asupra acestui spinos subiect, "u Craina", decat concluzia
unuia dintre putinii istorici romani care au avut curajul sa se aplece asupra
sa si care nu a ajuns "mare" pentru ca tocmai din aceasta cauza, nu i
s-a permis: "La margine = «Ucraina», acest nume a ramas legat de
tinuturile de stepa din Sud-Estul european, spatiul tarii asa denumite variind
intre o fasie de pamant – hotar al slavilor si tendintele imperialiste ale unui
stat de larga conceptie a istoricului galitian Hrusevski" (G. Bezviconi).
09-10.11.04 = http://moldovaworld.iatp.md/index.php
(va urma)