Introducere
1.
Democraţia şi statul de drept
1.1
Stabilitatea instituţiilor democratice
1.2
Sistemul judiciar
1.3
Eradicarea corupţiei
1.4
Societatea civilă
1.5
Partidele politice
1.6
Mass-media
2.
Drepturile omului şi protecţia minorităţilor
naţionale
2.1
Drepturile omului
2.2
Protecţia drepturilor minorităţilor
Introducere
Criteriile stabilite de Consiliul
European de la Copenhaga în 1993, cunoscute şi sub denumirea de
criteriile europene sau criteriile de la Copenhaga, au fost primele
condiţii explicite impuse statelor aspirante la integrarea în
Uniunea Europeană (UE). Astfel, au fost recunoscute drepturile
ţărilor central şi est-europene de a se alătura UE în
momentul îndeplinirii următoarelor criterii:
·
politic – stabilitatea
instituţiilor ce garantează democraţia, statul de drept,
drepturile omului, respectul şi protecţia minorităţilor
naţionale;
·
economic – existenţa unei
economii de piaţă funcţionale, precum şi capacitatea de a
face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor
pieţei din interiorul Uniunii;
·
instituţional –
capacitatea de a-şi asuma obligaţiile ce decurg din calitatea de
membru al UE, inclusiv aderarea la ţelurile uniunii politice, economice
şi monetare.
Ţările aspirante la integrarea în UE vor trebui nu doar să accepte valorile corespunzătoare acestor criterii, ci şi să le transpună efectiv în practică înaintea aderării lor la organismul european.
Consiliul
European de la Essen, din decembrie 1994, a aprobat strategia de preaderare
pentru a oferi statelor asociate un plan de acţiuni şi suportul
financiar necesar aplicării acestui plan şi a sugerat Comisiei
să elaboreze Cartea Albă – adoptată de Consiliul UE de la
Cannes, din iunie 1995 – concepută drept un program de ajustare a
legislaţiei vizînd piaţa internă a UE pentru a ghida
statele candidate în procesul de aderare la UE.
Criteriile de aderare au fost
confirmate în decembrie 1995 de Consiliul European de la Madrid, care a
accentuat necesitatea adaptării de către ţările candidate a
structurilor administrative capabile să creeze condiţiile necesare
pentru o integrare graduală şi armonioasă. Consiliul European de
la Luxembourg, din decembrie 1997, a decis completarea criteriilor de la
Copenhaga cu o nouă condiţie – capacitatea UE de accepta noi membri,
aceasta însemnînd sporirea angajamentului UE în procesul de
extindere.
Consiliului European de la
Viena, din decembrie 1998, suplimentează criteriile relativ simple de la
Copenhaga, impunînd condiţii noi de aderare. Între acestea
putem menţiona: dezvoltarea capacităţilor administrative şi
judiciare; existenţa unor structuri şi instituţii fiabile;
aplicarea efectivă, înainte de aderarea la UE, a tuturor elementelor
“acquis communautaire”.
Tratatul UE adoptat la
Amsterdam în martie 1999 stabileşte prin art. 49 condiţiile de
bază ce urmează a fi respectate de ţările ce pretind la
statutul de membru al UE. Art. 6 al acestui tratat formulează principiile
politice comune ce se impun a fi considerate de către membrii actuali
şi viitori ai Uniunii.
Îndeplinirea
condiţiilor cerute de criteriile politice europene este deosebit de
importantă, mai cu seamă după ce Consiliul European de la
Helsinki, din decembrie 1999, a convenit că aceasta este suficientă
pentru a iniţia negocierile de aderare la UE.
Începînd cu Agenda 2000, gradul şi procesul de pregătire
al statelor candidate pentru îndeplinirea criteriilor de aderare
sînt reflectate în Opinia Comisiei, reactualizată prin
rapoarte anuale.
În urma evoluţiei
condiţiilor de aderare, actualmente se poate afirma că capacitatea
reală de însuşire a “acquis communautaire” este principalul
criteriu care probează calitatea de membru a statului aspirant la integrarea
în UE. Fundamentul însuşirii însă a “acquis
communautaire” îl constituie îndeplinirea condiţiilor ce
corespund criteriilor politice europene.
Abordarea
strategiei de integrare europeană a Republicii Moldova, ce urmează a
fi elaborată şi prezentată Parlamentului de către Comisia naţională pentru integrare europeană, creată
prin decret prezidenţial, la 13 noiembrie 2002, va trebui să ţină cont de evoluţia criteriilor
şi rigorilor de aderare la UE. În afară de aceasta, strategia
respectivă va trebui să ia în consideraţie nivelul actual
al relaţiilor dintre Republica Moldova şi UE, să reconstituie
situaţia de moment proprie domeniilor cuprinse de această strategie,
să ia în vedere cerinţele UE în aceste sectoare şi
să puncteze priorităţile pe termen scurt şi mediu,
fără a fi eludată şi o optică de perspectivă.
1.
Democraţia şi statul de drept
1.1
Stabilitatea instituţiilor democratice
Context actual
Constituţia
Republicii Moldova, adoptată în iulie 1994, stabileşte
criteriile şi principiile democratice de guvernare şi instituie
principiul separaţiei puterii în stat. Însă şi
pînă la acea dată, imediat după declararea independenţei
Republicii Moldova au fost depuse eforturi considerabile în vederea
asigurării stabilităţii instituţiilor democratice şi a
principiului separaţiei puterilor. Acest lucru s-a realizat prin adoptarea
şi transpunerea în viaţă a prevederilor unui şir
important de acte, mergîndu-se, aşadar, în direcţia
însuşirii şi valorificării principiilor democratice,
astfel încît la mijlocul anilor ’90 ai secolului trecut Republica
Moldova a ajuns a fi considerată drept un exemplu de democraţie
atît pentru CSI, cît şi pentru unele ţări din Europa
de Sud-Est. În pofida dificultăţilor economice din
ţară, experţii străini apreciau pozitiv calitatea
transformărilor structurale şi considerau Republica Moldova drept un
“laborator al reformelor”.
Ulterior
s-a produs o accentuare a instabilităţii politice, determinată
de denaturarea percepţiei funcţionării puterilor într-un
stat democratic. Erodarea sistemului arhitecturii puterii din Moldova în
cadrul unei competiţii neloiale de însuşire a atribuţiilor
puterii a influenţat de o manieră decisivă creşterea
instabilităţii climatului politic în ţara noastră.
De la
proclamarea independenţei încoace în Republica Moldova s-au
perindat nouă guverne, puţin consecvente în acţiunile lor,
s-a cunoscut fenomenul sucombării alianţelor parlamentare, precum
şi cel al alegerilor legislative anticipate din 2001. Se cere de observat,
că unele guverne au avut un caracter efemer din cauza
instabilităţii sistemului partidelor politice, care au tins cu
insistenţă să-şi promoveze candidaţii proprii în
aceste guverne; lipsei dialogului continuu, deschis şi eficient dintre
putere şi opoziţie; inexistenţei unei viziuni integratoare a
elitei politice, care a marcat şi criza acesteia, şi lipsei
voinţei politice în vederea identificării soluţiilor de compromis.
În acest context, va fi greşit să neglijăm şi
importanţa factorilor externi, fără însă a le exagera
rolul.
Legată de instabilitatea
politică este şi promovarea duplicitară a politicii
externe şi inconsecventă a politicii de integrare europeană, care
determină reticenţa autorităţilor de la Bruxelles
faţă de demersurile Chişinăului. În pofida
unor patetice retorici integraţioniste însuşite şi
exploatate de toate structurile puterii, totuşi prea puţin s-a
făcut în direcţia integrării europene a statului nostru.
Este necesar de amintit că Republica Moldova a acţionat defectuos
şi lent în vederea implementării prevederilor Acordului de
Parteneriat şi Cooperare (APC), n-a depus încă o cerere
oficială de asociere la UE, s-a manifestat pasiv în cadrul Pactului
de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE), temporizînd procesul de
semnare a acordurilor de liber schimb, prevăzut în Memorandumul de
Înţelegere (MdÎ) privind Liberalizarea şi Facilitarea
Comerţului în Europa de Sud-Est etc.
Este evident că în
anul 2002 instabilitatea politică s-a acutizat, fenomen remarcat şi
de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (APCE), care prin
Rezoluţia din 24 aprilie 2002 îşi exprima “profunda preocupare
în legătură cu evenimentele ce au loc în Republica
Moldova începînd din ianuarie 2002, precum şi
îngrijorarea faţă de degradarea continuă şi
radicalizarea climatului politic, ce pun în pericol stabilitatea acestui
stat”[1].
APCE a remarcat, de asemenea, o contestare fermă a puterii şi din
partea societăţii civile, cerînd ţărilor “direct
interesate de problemele Republicii Moldova să contribuie la stabilizarea
proceselor democratice din acest stat, respectînd integritatea şi
suveranitatea lui”[2].
Îngrijindu-se de îndeplinirea, chiar şi incompletă, a
recomandărilor Consiliului Europei (CE), puterea a reuşit să
convingă Adunarea Parlamentară a acestei instituţii de
restabilirea climatului politic în Republica Moldova, fapt care transpare
din textul Rezoluţiei APCE din 26 septembrie 2002[3].
APCE îşi manifesta în acelaşi timp “dezamăgirea
faţă de lipsa de interes pentru dialog din partea Guvernului şi
Parlamentului Republicii Moldova”, mai ales în condiţiile în
care “opţiunile de integrare europeană şi creştere a eficienţei
politicilor în stat sînt anunţate a fi de interes prioritar
pentru întreaga societate”[4].
Situaţia actuală nu
ne permite să fim deloc optimişti în privinţa
stabilităţii politice din ţară, în situaţia
în care protestele împotriva partidului de guvernămînt
au devenit o platitudine, în timp ce puterea continuă să-şi
manifeste resentimentele sale faţă de partidele din opoziţie
şi să fie insuficient receptivă la doleanţele acestora.
Neglijarea principiului separaţiei puterilor s-a conturat mai cu
seamă în cazurile în care una dintre puteri a tins
să-şi asume atribuţii în plus în virtutea
intenţiilor, în aparenţă, pozitive de soluţionare a
crizelor, accentuate de efectele management-ului neadecvat al aceloraşi
structuri. Deşi se poate spune că niciodată în aceşti
ani n-a existat o distincţie clară între atribuţiile puterilor
statului, se poate constata că după alegerile parlamentare din 25
februarie 2001, în condiţiile modificării formei de
guvernămînt în republică parlamentară la 5 iulie
2000, acest principiul constituţional nu este întru totul respectat.
Parlamentul a ales Preşedintele ţării şi a aprobat
componenţa Guvernului, al cărui şef a fost propus de Vladimir
Voronin, care este şi preşedintele PCRM, formaţiune ce
deţine 71 de mandate în Legislativ, suficiente pentru modificarea
Constituţiei Republicii Moldova. Astfel, putem constata existenţa
unui cerc vicios al competenţelor puterii care depăşeşte
cadrul impus de Legea supremă. Mai mult, fenomenul limitării
independenţei puterii judecătoreşti, constatată atît
de experţii autohtoni, cît şi de cei străini, compromite
ideea de delimitare distinctă a atribuţiilor puterii în
Republica Moldova.
Concluzii
În contextul iniţiativei recente a
Preşedintelui ţării, Vladimir Voronin, privind elaborarea
strategiei de integrare europeană a Republicii Moldova este
salutabilă şi benefică crearea Comisiei naţionale pentru
integrare europeană, precum şi intenţia de instituire a
Departamentului Integrare Europeană pe lîngă MAE al Republicii
Moldova. Este utilă, bineînţeles, şi decizia organului
legislativ, din 28 februarie 2003, privind constituirea Comisiei Parlamentului
Republicii Moldova pentru integrare europeană care urmează să
colaboreze cu Comisia naţională pentru integrare europeană
în vederea ajustării legislaţiei noastre la cea
comunitară. Se cere însă de remarcat că pentru dinamizarea
şi eficientizarea procesului de integrare europeană a statului nostru
s-ar putea institui şi alte structuri noi, folosindu-se drept exemplu
mecanismul instituţional intern de promovare a relaţiilor dintre
Moldova şi UE, propus în Strategia Republicii Moldova privind
asocierea la UE, semnată la 19 iunie 2000 de liderii a 23 de
formaţiuni politice din ţara noastră[5].
Indiferent însă de
numărul unor asemenea instituţii menite să dinamizeze procesul
de integrare europeană a statului nostru, nu se va putea ajunge la
rezultate semnificative în cadrul acestui proces dacă nu va exista
un real interes al elitei politice pentru: promovarea
consecventă şi coerentă a politicii de integrare europeană;
implementarea integrală a APC; dinamizarea participării Moldovei
în cadrul PSESE; semnarea şi punerea în aplicare a acordurilor
de liber schimb conform prevederilor MdÎ privind Liberalizarea şi
Facilitarea Comerţului în Europa de Sud-Est etc. În
acelaşi timp, va fi necesar să depunem o cerere oficială de asociere la UE, să intensificăm demersurile
noastre oficiale pe lîngă organismele europene şi statele
membre ale UE în vederea semnării unui Acord de Asociere (AA) sau a
unui Acord de Stabilizare şi Asociere (ASA), precum şi să tindem
a ne diversifica legăturile noastre politice, economice şi culturale
bilaterale cu statele membre ale UE şi cu statele asociate la această
comunitate. Ulterior, va fi necesară şi depunerea unei cereri
oficiale de aderare la UE.
Toate acestea vor
trebui să se producă pe fundalul unor ample transformări
democratice, avîndu-se în vedere creşterea gradului de
receptivitate al instituţiilor statului faţă de doleanţele
unui număr cît mai mare de actori sociali; edificarea şi menţinerea
dialogului continuu, deschis şi eficient dintre putere şi
opoziţie; identificarea şi valorificarea soluţiilor integratoare
ale societăţii moldoveneşti; promovarea compromisului ca
metodă de depăşire a veleităţilor elitei politice;
angajarea reprezentanţilor societăţii civile într-un
parteneriat de lungă durată cu instituţiile puterii etc. Cu alte
cuvinte, credibilitatea demersurilor de politică externă va trebui
fundamentată pe un complex inerent şi complementar de măsuri
promovate pe plan intern.
1.2
Sistemul judiciar
Context actual
Autorităţile
moldoveneşti au depus eforturi apreciabile în vederea
reformării sistemului judiciar, concretizate prin adoptarea unui şir
de legi care s-au dorit a fi fundamentate pe rigorile sistemelor judiciare
europene, eforturi care constituie într-un prim-pas spre valorificarea
valorilor şi realizărilor democratice în acest domeniu.
În
vederea executării prevederilor Concepţiei reformei judiciare şi
de drept, precum şi ale Constituţiei Republicii Moldova, din 29 iulie
1994, în a doua jumătate a anilor ‘90 au fost adoptate mai multe legi,
prin care se abandonau majoritatea uzanţelor ce îngrădeau
independenţa puterii judecătoreşti în perioada
sovietică. Între acestea putem menţiona:
-
Legea nr. 514-XIII privind organizarea
judecătorească, din 6 iulie 1995;
-
Legea nr.
947 privind Consiliului Superior al Magistraturii, din 19 iulie 1996;
-
Legea cu
privire la calificarea şi atestarea judecătorilor, din 19 iulie 1996;
-
Legea cu
privire la colegiul de disciplină şi responsabilitatea
disciplinară a judecătorilor, din 19 iulie 1996;
-
Legea nr.
544-XIII privind statutul judecătorului, din 20 iulie 1995;
-
Legea nr.
836 cu privire la sistemul instanţelor judecătoreşti militare,
din 17 mai 1996;
-
Legea cu
privire la instanţele judecătoreşti economice;
-
Legea cu
privire la avocatură, din 13 mai 1999.
Prin Constituţia
Republicii Moldova s-a recunoscut principiul separării puterilor în
stat şi a fost proclamată, astfel, independenţa
judecătorului. Potrivit Legii cu privire la organizarea
judecătorească, sistemul judiciar din Republica Moldova a fost
reorganizat într-un sistem format din patru trepte, fapt ce corespunde,
în mare parte, normelor şi standardelor europene[6]. După
modelele francez şi românesc a fost înfiinţat Consiliului
Superior al Magistraturii (CSM), drept organ al autoadministrării puterii
judecătoreşti. Potrivit legislaţiei în vigoare, CSM este
un organ independent, format în vederea organizării şi
autoadministrării sistemului judecătoresc şi este garantul
independenţei autorităţii judecătoreşti.
Continuînd
reforma sistemului judiciar, Parlamentul actual a adoptat Codul
civil al Republicii Moldova. Activitatea esenţială de examinare
şi definitivare a textului noului Cod civil a avut loc în anul 2001
şi în primele trei luni ale anului 2002, perioadă în care
Comisia juridică a prezentat Parlamentului spre examinare cinci
cărţi ale Codului civil, care au şi fost adoptate definitiv la 5
aprilie 2002.
Tot în aprilie 2002 a fost adoptat într-un termen relativ restrîns noul Cod penal al Republicii Moldova. Suplimentarea Comisiei juridice responsabile de definitivarea proiectelor noilor coduri cu încă doi deputaţi, a permis intensificarea ritmului de examinare a codurilor de procedură civilă şi penală, astfel încît acestea au putut fi adoptate în aprilie şi, respectiv, mai 2003. Adoptarea acestora s-a dorit a se fi produs pînă la preluarea de către Republica Moldova a preşedinţiei Comitetului de Miniştri al CE. Intrarea în vigoare a acestor coduri însă urmează a se realiza pînă la sfîrşitul lunii iunie, în conformitate cu prevederile constituţionale şi recomandările CE. Principalele probleme care pot apărea în legătură cu aplicarea prevederilor acestora vor rămîne a fi reformarea structurilor existente, pregătirea cadrelor profesioniste şi, evident, asigurarea financiară şi tehnico-materială a realizării reformei procesuale civile şi penale.
Parlamentul de legislatura a
XV-a a mai adoptat:
-
Legea pentru modificarea
şi completarea unor acte legislative referitoare la instanţele
judecătoreşti prin care s-a decis mărirea numărului de
judecători ai CSJ şi instituirea funcţiei de vicepreşedinte
al CSJ, care să fie responsabil de examinarea litigiilor economice;
-
Hotărîrea cu privire
la numirea în funcţie a unor judecători ai CSJ, prin care
în funcţia de judecători
ai acestei instituţii au fost numite trei persoane, iar doi
judecători au fost promovaţi în funcţiile de
vicepreşedinţi ai colegiilor penal şi civil ale instanţei
judecătoreşti supreme. Se cere de remarcat faptul că
concursurile de ocupare a acestor funcţii nu au fost făcute publice,
iar hotărîrea în cauză a fost luată în lipsa
fracţiunilor Alianţei Social-Democrate şi cea a Partidului
Popular Creştin Democrat;
-
Legea pentru modificarea unor
acte legislative referitoare la statutul judecătorului;
-
Legea cu privire la notariat,
care introduce instituţia notarului de stat, exclude instituţia de
notar asistent, introduce licenţa pentru activitatea notarială,
exclude monopolul Uniunii Notarilor etc.
În ultima perioadă însă au fost întreprinse o serie de măsuri pasibile de limitarea independenţei puterii judecătoreşti, şi anume: epurările de cadre din sistemul judecătoresc, adeseori în virtutea altor criterii decît cele profesioniste (numai în anul 2002 au fost suspendaţi din funcţii peste 200 de judecători); reorganizarea tribunalelor în curţi de apel, proces care, potrivit opiniei unor reprezentanţi ai partidelor de opoziţie, va fi folosit în scopul neutralizării judecătorilor incomozi puterii[7]; modificările operate la Legea nr. 544-XIII privind statutul judecătorului şi la Legea nr. 947 privind Consiliului Superior al Magistraturii. Actualmente este contestat dreptul şefului statului şi al Parlamentului de a respinge în mod repetat candidaţii propuşi de CSM pentru funcţia de judecător, fapt care subminează statutul CSM de organ independent al puterii judecătoreşti, precum şi norma din Legea cu privire la avocatură care îi obligă pe avocaţi să facă parte din Baroul avocaţilor din Moldova.
Astfel, chiar dacă s-au
înregistrat tendinţe îndrăzneţe de reformare a
sistemului judiciar în Republica Moldova, ele nu au produs efectele
dorite pentru că a lipsit consecvenţa şi perseverenţa
guvernelor în vederea reformării ireversibile a acestui sistem
în spiritul concepţiei de reformă, normelor
constituţionale şi practicii internaţionale. În acest
context, mai mulţi experţi în domeniu susţin faptul
că reformele din sistemul judiciar au purtat în ultimii ani mai mult
un caracter formal, mimîndu-se astfel măsurile de reformă
şi urmărindu-se, de fapt, perpetuarea vechilor stereotipuri organizatorice
şi de gestionare. Drept pildă poate fi adus cazul Legii cu privire la
contenciosul administrativ, adoptată în scopul eludării
responsabilităţii depline a statului în faţa
cetăţeanului.
Sistemul judiciar continuă
să păstreze multiple disfuncţii, care s-au păstrat
datorită faptului că reforma sistemului judiciar a fost
promovată mai curînd în urma insistenţei corpului
judecătoresc, fără a fi constituit un act deliberat al elitei
politice[8].
Printre multiplele imperfecţiuni care persistă putem menţiona:
instanţele judecătoreşti nu sînt dorite a fi percepute de
către elita politică drept o ramură distinctă a puterii de
stat, fapt care explică imixtiunile celorlalte două puteri în
afacerile puterii judecătoreşti; inexistenţa unor organe de control
al activităţii judiciarului. În fond, funcţiile de control
derivă din competenţa CSM, fără însă ca
această prerogativă să fie prevăzută în mod
expres; planificarea defectuoasă şi gestionarea neprofesionistă
etc.
Pe lîngă acestea, s-ar mai putea remarca problemele de ordin material cu care se confruntă sistemul judiciar: autoritatea judecătorească depinde de finanţarea ei de către Executiv, care, mai mult, este insuficientă, acoperind doar 70-80 la sută din necesităţile ei minime; baza tehnico-materială şi salarizarea sînt inadecvate. Asigurarea financiară cuvenită ar trebui însă, ceea ce este destul de important, să fie însoţită de evaluarea performanţelor sectorului, raţionalizat în raport cu succesele înregistrate.
Astfel, în pofida
succeselor atinse, problemele sistemului nostru judiciar, care îi erodează
eficienţa, variază de la calitatea scăzută a deciziilor,
lipsa de previziune şi costul mare al serviciilor pînă la lipsa
accesului la serviciile juridice şi judiciare. Din punctul de vedere al
administrării judiciare se constată faptul că judecătorii
de rînd nu sînt reprezentaţi adecvat în structurile
guvernamentale şi nu au posibilitatea de a-şi exprima interesele, iar
executivul, inclusiv procurorul, se bucură de o autoritate excesivă
în sistemul judiciar.
Concluzii
Dincolo de faptul că
instituţiile specializate ale statului nostru vor trebui să demareze
un proces amplu de armonizare a actelor legislative în vigoare şi
viitoare cu rigorile UE, proces care este poate cel mai dificil din şirul
de măsuri menite să apropie progresiv Republica Moldova de standardele
europene, se impun de asemenea: promovarea prioritară şi
consecventă a acţiunilor de reformă a sistemului judiciar;
respectarea independenţei puterii judecătoreşti; instituirea
unui mecanism de aplicare riguroasă a deciziilor
judecătoreşti; reechilibrarea rolului procuraturii în
sistemul judiciar şi armonizarea acestuia în raport cu
apărarea; asigurarea unei finanţări adecvate a sistemului
judiciar, precum şi organizarea activităţilor de instruire şi
recalificare a judecătorilor şi procurorilor. La acest şir de
recomandări putem alătura, de asemenea, perfecţionarea cadrului
juridic şi instituţional existent în vederea eliminării
contradicţiilor existente.
Reieşind din
dificultatea şi complexitatea transformărilor care se impun a fi
operate în acest domeniu, Republica Moldova ar putea solicita suportul
experţilor instituţiilor europene, din statele membre ale UE şi
din cele asociate organismului european cu scopul stabilirii
conformităţii actelor legislative adoptate pe plan intern cu normele
legislaţiei comunitare.
1.3
Eradicarea corupţiei
Context actual
După
declararea independenţei Republicii Moldova, au fost adoptate un şir
de acte menite să formeze cadrul necesar combaterii eficiente a
corupţiei şi crimei organizate. Între acestea putem
menţiona:
-
Decretul
Preşedintelui nr. 104 privind măsurile de combatere a corupţiei
în organele puterii de stat şi administraţiei de stat, din 30
aprilie 1992, prin care s-a instituit Consiliul coordonator pentru combaterea
corupţiei;
-
Decretul
Preşedintelui nr. 315, din 8 noiembrie 1994, prin care s-a dispus crearea
pe lîngă Guvern a Consiliului coordonator pentru combaterea
criminalităţii şi corupţiei, şi asigurarea
menţinerii ordinii de drept;
-
Legea
serviciului public nr. 443-XIII, din 4 mai 1995;
-
Hotărîrea
Parlamentului nr. 518-XIII, din 7 iulie 1995, prin care a fost creată
Comisia parlamentară specială în scopul executării
controlului asupra executării legislaţiei privind combaterea
corupţiei;
-
Legea
nr. 900-XIII privind combaterea corupţiei şi protecţionismului,
din 27 iunie 1996;
-
Decretul
Preşedintelui nr. 116-II privind crearea Departamentului pentru combaterea
crimei organizate şi corupţiei, din 7 aprilie 1997;
-
Hotărîrea
Guvernului nr. 1017 prin care a fost aprobat Programul de Stat privind
combaterea criminalităţii, corupţiei şi
protecţionismului pentru anii 1999-2002, din 4 noiembrie 1999[9].
Eradicarea
corupţiei a devenit şi una din priorităţile
Preşedintelui Vladimir Voronin, continuîndu-se consolidarea cadrului
normativ şi instituţional ce vizează fenomenul corupţiei.
Astfel, putem menţiona:
-
Decretul
Preşedintelui nr. 57-III, din 28 mai 2001, prin care s-a dispus crearea pe
lîngă Preşedintele Republicii Moldova a Consiliului coordonator
în problemele combaterii corupţiei;
-
Legea
cu privire la Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi
Corupţiei, prin care s-a stabilit: statutul acestui centru, drept organ
central specializat în combaterea infracţiunilor din domeniul
activităţii economico-financiare şi de corupţie;
principiile activităţii sale şi responsabilităţile
acestuia;
-
Legea
privind declararea şi controlul averii demnitarilor de stat, a
judecătorilor, procurorilor, funcţionarilor publici şi altor
persoane cu funcţii de conducere, lege fiind considerată drept un
factor esenţial pentru combaterea corupţiei şi asigurarea
transparenţei activităţii autorităţilor publice
şi a persoanelor de prim-rang. Legea stabileşte: termenul de
declarare a veniturilor; modalitatea de declarare şi control a veniturilor
şi proprietăţii demnitarilor de stat; subiecţii declarării;
obiectul declarării; organele abilitate cu funcţia de colectare a
declaraţiilor; secretul informaţiilor şi transparenţa
declaraţiilor; răspunderea subiecţilor vizaţi etc.
-
Legea
pentru modificarea unor acte legislative referitoare la procuratură, prin
care s-a stabilit că în cadrul procuraturii Republicii Moldova se va
înfiinţa procuratura specializată anticorupţie care va
trebui să supravegheze respectarea legislaţiei de către CCCEC;
-
Legea
pentru aprobarea regulamentelor privind modul de organizare şi
funcţionare a Comisiilor de control al declaraţiilor cu privire la
venituri şi proprietate, adoptată în scopul asigurării
realizării prevederilor Legii cu privire la declararea veniturilor.
Regulamentele aprobate de Parlament stabilesc că în cazul în
care se depistează nereguli sau încălcări în
prezentarea declaraţiilor, comisiile respective au dreptul de a sesiza
CCCEC, care va putea verifica datele şi intenta dosare persoanelor
responsabile de comiterea unor infracţiuni.
În plus, Republica Moldova a aderat în 2001 la Grupul de State contra Corupţiei (GRECO) şi la două iniţiative ale Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est: Iniţiativa Anticorupţie (SPAI) şi Iniţiativa împotriva Crimei Organizate (SPOC).
Raportul
Global asupra Corupţiei pentru anul 2002, lansat în ianuarie 2003 la
Londra de către Transparency International, arată însă
că deşi “Preşedintele Republicii Moldova, Vladimir Voronin,
tinde să fie tratat ca un luptător împotriva corupţiei,
eforturile sale par a fi îndreptate mai mult spre cîştigarea
voturilor decît spre identificarea unor soluţii în
această problemă”[10].
Raportul mai scoate în evidenţă faptul că lipsesc
modalităţile de aplicare a retoricii anticorupţie în
programe consecvente şi efective de eradicare a fenomenului respectiv.
Într-un alt raport, din aprilie 2003, Transparency International
plasează Republica Moldova pe primul loc în rîndul celor mai
corupte state din Europa.
Astfel,
în pofida tuturor realizărilor normative şi
instituţionale, după mai mulţi ani de eforturi în vederea
eradicării acestui fenomen vicios, se constată chiar o escaladare a
lui în mai multe sectoare ale vieţii publice şi private,
avînd un impact negativ enorm asupra dezvoltării statului nostru. Se
poate constata, aşadar, că măsurile luate sub aspect legislativ
şi instituţional nu îşi găsesc o aplicabilitate
reală în practică, fapt care explică ineficienţa lor
şi rezultatele minore atinse în direcţia combaterii
corupţiei. Mai mult, se cere de remarcat că lipsa unor rezultate
perceptibile şi cuantificabile benefice se datorează nu numai
voinţei politice insignifiante manifestate în acest sens, dar,
într-o măsură mai mică, şi vidului normativ şi
contradicţiilor legislative existente în acest domeniu. De
pildă, deşi Republica Moldova a semnat Convenţia civilă
şi penală asupra corupţiei, în legislaţia
naţională rămîn a fi operate destule modificări
importante în vederea ajustării acesteia la prevederile
convenţiei respective.
În
scopul standardizării legislaţiei Republicii Moldova cu privire la
corupţie în raport cu rigorile europene ar putea fi binevenită
solicitarea asistenţei instituţiilor internaţionale de profil
care ar realiza expertiza actelor noastre legislative şi se impune
fructificarea beneficiilor de pe urma prezenţei statului nostru în
cadrul unor structuri regionale, europene şi internaţionale care ar
fi dispuse să monitorizeze punerea în aplicare a elaborărilor
legislative specifice domeniului de faţă.
În
ultimă instanţă, în Republica Moldova nu se atestă
existenţa unei colaborări eficiente dintre autorităţi,
societatea civilă şi sectorul privat în ce priveşte
coordonarea măsurilor de prevenire şi combatere a actelor de
corupţie.
Concluzii
Corupţia
în Republica Moldova a afectat toate domeniile activităţii
publice şi private. Acest fenomen este determinat de nivelul scăzut
al dezvoltării ţării noastre; de percepţia defectuoasă
a efectelor actelor de corupţie, în lipsa unor campanii de informare
şi de sensibilizare a publicului larg în acest sens; de tolerarea de
către populaţie, funcţionari publici a delictelor de
corupţie şi de penetrarea puternică a flagelului corupţiei
în structurile puterii, neinteresate suficient în vederea
identificării şi sancţionării drastice a persoanelor
culpabile de fapte de corupţie.
În
vederea eradicării fenomenului corupţiei se cere, în primul
rînd, transpunerea efectivă a reglementărilor normative cu
privire la corupţie în practică. Apoi, este necesar de a fi
asigurate gradul necesar de autonomie al persoanelor menite de a preveni,
urmări, ancheta şi sancţiona infracţiunile de
corupţie, precum şi protecţia persoanelor care divulgă
actele de corupţie. Nu mai puţin importantă este asigurarea unui
înalt grad de transparenţă în cazul ocupării funcţiilor
publice şi în cel al declarării veniturilor de către
funcţionarii publici, a căror veridicitate vor trebui a fi verificare
cu rigurozitate. Cadrul normativ cu privire la corupţie, deşi destul
de complex, trebuie completat, modificat în sensul eliminării
contradicţiilor legislative din acest domeniu, dar şi ajustat la prevederile
convenţiilor internaţionale semnate de Republica Moldova. Eradicarea
corupţiei va imposibilă în lipsa unui real interes de combatere
a ei din partea puterii, fără o asigurare tehnico-materială
adecvată a structurilor de stat specializate în acest domeniu,
precum şi în lipsa coordonării acţiunilor de combatere a
corupţiei dintre autorităţi, societatea civilă şi
sectorul privat.
Toate aceste măsuri
urmează a fi însoţite de desfăşurarea unor campanii
de informare în masă privind efectele nocive ale fenomenului
corupţiei, în vederea promovării normelor etice de
conduită şi edificării unei atitudini intolerante faţă
de faptele de corupţie. În scopul standardizării
legislaţiei naţionale cu privire la corupţie în raport cu
uzanţele legislative ale UE în acest domeniu, putem solicita, de
asemenea, asistenţa instituţiilor internaţionale de profil
în vederea efectuării expertizei actelor legislative şi
măsurilor de combatere a corupţiei.
1.4
Societatea civilă
Context actual
Activitatea
ONG-urilor din Republica Moldova este reglementată de cîteva acte
legislative, între care:
-
Legea
cu privire la organizaţiile obşteşti nr.
837, din 17 mai 1996, care se referă
la constituirea şi activitatea asociaţiilor obşteşti;
- Legea cu privire la fundaţii nr. 581-XIV, din 30 iulie 1999, care furnizează contextul normativ cu privire la activitatea acestora.
În octombrie 2002 a fost adoptată Legea cu privire la filantropie şi sponsorizare, al cărei proiect a constituit obiectul unor observaţii critice din partea reprezentanţilor mediului asociativ din Republica Moldova. Aceste critici au determinat Guvernul să dea publicităţii proiectul de lege şi să solicite recomandări în scopul îmbunătăţirii conţinutului său. În cele din urmă, proiectul a fost votat fără să sufere modificări esenţiale în raport cu varianta sa iniţială.
În contextul
elucidării realizărilor din acest domeniu, deşi nefructificate
în totalitate, se mai cere de remarcat faptul că ţara
noastră a aderat la Declaraţia privind parteneriatul stat-ONG din
sud-estul Europei.
Cadrul legislativ autohton cu
privire la organizaţiile obşteşti permite, în general,
înregistrarea relativ uşoară a ONG-urilor moldoveneşti
şi presupune acordarea statutului de utilitate publică organizaţiilor
care activează în interesul public, spre deosebire de cele ale
căror activitate vizează mai puţin acest interes. Există
cazuri însă în care se constată o înregistrare mai
anevoioasă a ONG-urilor care activează în mediu rural, deoarece
procedura respectivă are loc cu asentimentul consiliului local care se
întruneşte o dată la trei luni. Nu se cunosc prea multe cazuri
în care pentru înregistrarea unei astfel de organizaţii s-a
convocat un consiliu local extraordinar.
Deşi avem
înregistrate actualmente mai mult de 2600 ONG-uri, care acumulează
în fiecare an un volum tot mai mare de resurse umane, financiare,
materiale şi instituţionale, fapt care-i sporeşte evident
potenţialul de acţiune, rapoartele experţilor străini scot
în evidenţă faptul că societatea civilă
moldovenească nu este încă suficient dezvoltată[11].
Analizînd relaţiile
din ultimii cîţiva ani dintre ONG-uri şi alţi actori
sociali, putem observa însă o creştere a numărului
cazurilor de colaborare dintre aceşti subiecţi sociali atît la
nivel naţional, cît şi la nivel local. O dată cu
creşterea numărului de ONG-uri în multiple localităţi
ale ţării, s-au intensificat exemplele de conlucrare cu
administraţia publică locală, orientată spre
soluţionarea unei game variate de probleme cu care se confruntă
comunităţile locale. Totuşi încă multe
rămîn de făcut pentru încurajarea şi consolidarea
ONG-urilor care activează în afara mediului urban, în care
activismul organizaţiilor obşteşti rămîne a fi mai
înalt.
De asemenea, se cere de
remarcat că interacţiunea dintre activităţile mediului
asociativ, pe de o parte, şi cele ale partidelor politice, sindicatelor
din Republica Moldova, pe de altă parte, este încă destul de
firavă. Nu există destule exemple care ar ilustra existenţa unui
parteneriat perpetuu şi eficient între organizaţiile
obşteşti şi formaţiunile politice ţara noastră.
Puţine exemple de acest fel pot fi invocate şi în cazul
raporturilor cu sindicatele. Astfel, de rînd cu constatarea
coalizării fragile dintre ONG-uri şi alţi actori sociali, putem
remarca abilităţile firave de advocacy
ale organizaţiilor obşteşti.
Organizaţiile neguvernamentale au făcut totuşi unele progrese în vederea coalizării lor şi consolidării durabile a sectorului, deşi mai persistă suspiciunea şi lipsa de încredere între ONG-uri, care afectează regruparea acestora pentru a putea fi mai lesne înfruntate situaţiile de problemă şi, implicit, ponderea lor socială. Disensiunile din interiorul mediului asociativ slăbesc potenţialul acestuia, capacitatea lui de a reacţiona solidar la provocările indigene şi exogene, complică identificarea direcţiilor comune de dezvoltare a sectorului, în special, şi a societăţii, în general. Acestea se datorează intereselor pestriţe, lipsei viziunilor integratoare şi cuprinzătoare, inexistenţei unui mecanism de coordonare eficientă a activităţii ONG-urilor, a unui cod deontologic şi cvasidependenţei acestora de finanţatorii externi a căror interese nu coincid deseori cu necesităţile vitale ale statului.
Mai
mulţi experţi în domeniu susţin că principala
problemă a sectorului necomercial rămîne a fi determinată
de incapacitatea statului de a elabora şi aplica o strategie coerentă
şi raţională de utilizare a potenţialului în
continuă creştere a acestui sector[12].
Mai mult, se observă reglementarea relativ confuză a
activităţilor ONG-urilor şi a taxării acestora, astfel
încît raportarea financiară existentă nu corespunde pe
deplin specificului sectorului[13].
Se cere, de asemenea, un sprijin mai
mare din partea statului şi mediului de afaceri în vederea sporirii
rolului social al sectorului asociativ. Statul este deseori puţin receptiv
la iniţiativele sectorului asociativ şi îi ignorează
importanţa, fenomene ce pot fi demonstrate şi prin participarea
pasivă a autorităţilor la dialogul cu reprezentanţii
acestui sector, substanţializat o dată la doi ani prin forumul
organizaţiilor neguvernamentale.
În
perioada guvernării actuale comunitatea organizaţiilor
neguvernamentale din Republica Moldova a fost surprinsă de unele
iniţiative ale autorităţilor care vizează dealtfel şi
interesele sectorului trei, fără a i se solicita cel puţin o
atitudine. În acest context, putem invoca exemplul proiectului cu privire
la controlul public asupra activităţii de stat, lansat de
Preşedinţie, cu atît mai mult că reprezentanţii
mediului asociativ nu au solicitat adoptarea unei astfel de legi, lipsită
de o reală relevanţă, în situaţia în care nu
face decît să dubleze unele principii constituţionale,
prevederile unor acte internaţionale şi altor legi adoptate deja.
Proiectul Preşedinţiei însă nu propune nimic nou sub
aspectul creării unui cadru favorabil accesului ONG-urilor la
informaţiile de interes public, la mass-media publică pentru
a-şi exprima punctele de vedere faţă de unele fenomene şi
evenimente specifice societăţii moldoveneşti şi la
justiţie, deşi, în ultimii ani, sectorul organizaţiilor
necomerciale a insistat tocmai asupra acestor revendicări.
În acelaşi context,
merită a fi remarcat faptul că Parlamentul, Preşedinţia
şi Guvernul au numit noii membri ai Comisiei de certificare a
utilităţii publice a ONG-urilor fără să consulte, cel
puţin, opinia foştilor membri ai acestei Comisii sau a
reprezentanţilor Consiliului ONG-urilor.
Iniţiativa
Preşedintelui referitoare la “pactul social”, văzut de către
Preşedinţie drept un prim-pas spre “edificarea societăţii
civile”, este şi ea lipsită încă de o finalitate
perceptibilă şi benefică pentru mediul asociativ.
Concluzii
Asigurarea cadrului legislativ, şi aşa imperfect, cu privire la ONG-uri nu este condiţia suficientă şi determinantă a dezvoltării acestora. Mediul asociativ are nevoie de un dialog permanent şi eficient cu instituţiile statului, orientat în direcţia soluţionării amiabile şi optime a problemelor reale ale sectorului trei şi celor de interes comun.
Pentru aceasta se impun: facilitarea accesului ONG-urilor la informaţia deţinută de instituţiile statului, la mass-media publică; consultarea instituţiilor societăţii civile în procesul de elaborare şi promovare a politicilor sectoriale ale statului; crearea condiţiilor optime valorificării cadrului legislativ existent cu privire la sectorul asociativ, precum şi completarea acestui cadru cu noi reglementări referitoare la raportarea financiară, prestarea serviciilor contra plată, înregistrarea operativă a organizaţiilor neguvernamentale din mediul rural etc. Se cere, de asemenea, dinamizarea activităţii ONG-urilor din mediul rural prin stimularea parteneriatului dintre acestea şi administraţia publică locală. Încurajarea parteneriatului dintre comunitatea de ONG-uri, pe de o parte, şi alţi actori sociali, pe de altă parte, nu este mai puţin importantă.
Mai mult, trebuie valorificat potenţialul de
coalizare a sectorului asociativ prin perfecţionarea mecanismelor de
coordonare a activităţii ONG-urilor, respectarea riguroasă a
unui cod deontologic, precum şi prin identificarea direcţiilor comune
de dezvoltare. În acelaşi context, este dezirabilă asigurarea
unui grad suficient de transparenţă în activitatea Comisiei de
certificare a utilităţii publice a ONG-urilor şi susţinerea
organizaţiilor neguvernamentale din partea statului şi agenţilor
economici.
Pe termen mediu, statul ar
putea pune în aplicare o strategie
coerentă şi optimă de utilizare a potenţialului în
creştere al mediului asociativ, concepută şi pentru dinamizarea
colaborării ONG-urilor noastre cu cele din statele membre ale PSESE
în vederea implementării proiectelor de natură
transfrontalieră. Suportul statului va fi necesar şi în cazul
determinării donatorilor externi în sensul armonizării
strategiilor lor de finanţare cu necesităţile vitale ale Republicii
Moldova.
Indiferent de
domeniile în care activează organizaţiile neguvernamentale, una
dintre sarcinile primordiale ale acestora rămîne a fi organizarea
campaniilor de informare şi sensibilizare a opiniei publice privind
importanţa procesului de integrare europeană a Republicii Moldova.
Mediul asociativ şi-ar putea aduce aportul, de asemenea, în procesul
de elaborare şi implementare a
strategiei de integrare europeană a Republicii Moldova. În acest
scop ar putea fi constituit un consorţiu de ONG-uri care, în paralel
cu instituţiile statului, ar monitoriza, reflectînd prin rapoarte
anuale, procesul de implementare al viitoarei strategii de integrare
europeană a statului nostru.
1.5
Partidele politice
Context actual
Activitatea partidelor politice este
reglementată de:
-
Legea
privind partidele şi alte organizaţii social-politice nr. 718-XII,
din 17 septembrie 1991;
-
Codul
electoral nr. 1381-XIII, din 21 noiembrie 1997.
Modificările
operate ulterior acestor acte au vizat, în fond, restrîngerea
libertăţilor de care beneficiau iniţial partidele. Caracterul
restrictiv al textului ulterior al acestor documente rezultă, în
general, în reducerea forţată a numărului de partide
şi în creşterea numărului de voturi nereprezentate
în Legislativ.
Înăsprirea
cadrului legislativ în raport cu partidele politice a devenit o
evidenţă la sfîrşitul anilor ’90, cînd prevederile
noi ale Legii privind partidele şi alte organizaţii social-politice
au impus reînregistrarea formaţiunilor politice în 1999, dar
în condiţiile creşterii baremului minim de membri necesar
îndeplinirii acestei proceduri, de la 300 membri pînă la 5000
membri. Astfel, condiţiile mult mai dure de reînregistrare nu au
permis unui număr considerabil de partide cu pondere mai mică
în societate să le îndeplinească cu succes.
Transformările operate Codului electoral au vizat şi ele
restîngerea libertăţilor sistemului de partide. Astfel,
în 2000 a fost mărit pragul de trecere în organul legislativ
de la 4% la 6%, fenomen ce a făcut imposibilă reprezentarea în
actualul Parlament a circa 28% din alegători. În 2002 a fost
însă introdus pragul electoral succesiv: 6% pentru o formaţiune
politică, 9% pentru două şi 12% pentru trei şi mai multe.
Aceasta s-a produs în situaţia în care s-a observat o descreştere constantă a numărului de alegători
care participă la alegeri, precum şi o majorare a numărului de
voturi nereprezentate în organul legislativ al ţării, lucru ce
atenuează evident unul din avantajele actualului sistem electoral
proporţional.
Dialogul
şi conlucrarea dintre partidele politice din Republica Moldova s-au erodat
simţitor în anul 2002. După mai bine de trei luni de proteste,
perioadă în care a fost suspendată, în mod
disproporţionat, activitatea PPCD şi anulată această
decizie, situaţia partidelor politice a reintrat în relativă
acalmie după ce APCE a adoptat la 24 aprilie 2002 Rezoluţia privind
funcţionarea instituţiilor democratice în Republica Moldova.
Rezoluţia înaltului for european recomanda între altele
măsuri menite să restabilească raporturile fireşti unei
societăţi democratice dintre partidele politice. Astfel, APCE a
recomandat încetarea de către PPCD a
manifestaţiilor de protest şi suspendarea urmăririi judiciare a
protestatarilor; abţinerea autorităţilor de la ridicarea
imunităţii parlamentare a unor deputaţi
creştin-democraţi; consolidarea
şi respectarea drepturilor opoziţiei politice; instituirea
Mesei Rotunde cu Statut Permanent (MRSP) menite să angajeze partidele
într-un dialog politic deschis, onest şi continuu, prin respectarea
normelor statului de drept şi a procedurilor democratice.
În vederea onorării
obligaţiilor luate faţă de APCE, vizînd consolidarea
drepturilor opoziţiei, la 26 iulie 2002, autorităţile au adoptat
amendamente la Legea privind statutul deputatului, prin care s-a exclus din
textul legii prevederile referitoare la posibilitatea ridicării mandatului
de deputat pentru absenţa de la şedinţele plenare ale
Legislativului, pentru acţiuni anticonstituţionale etc. Legea a
acordat acest drept exclusiv Curţii Constituţionale (CC).
Pentru a împiedica
atragerea elevilor în eventuale acţiuni de protest, Parlamentul a
recurs la completarea Codului contravenţional, votînd Legea pentru
modificarea unor acte legislative referitoare la modul de organizare şi
participare la manifestaţii publice, stabilind sancţiuni pentru
antrenarea copiilor în acţiuni politice sau asocierea acestora
în formaţiuni politice. De asemenea, s-au stabilit anumite
condiţii pe care trebuie să le îndeplinească deputaţii
atunci cînd doresc să organizeze mitinguri, întruniri şi
alte manifestaţii publice.
În urma acestor şi
altor modificări legislative, APCE a recunoscut prin Rezoluţia din 26
septembrie 2002 faptul că au fost depuse eforturi încurajatoare
pentru iniţierea dialogului între partidele politice şi a
apreciat asigurarea unor garanţii legislative opoziţiei parlamentare.
Prin conţinutul acestei rezoluţii, APCE a remarcat însă
şi unele inadvertenţe în textele legilor votate de Legislativ.
Astfel, înaltul for european a recomandat autorităţilor
moldoveneşti să garanteze în mod univoc principiul
irevocabilităţii mandatului de deputat, modificînd din nou
Legea privind statutul deputatului, să angajeze o largă colaborare a
societăţii şi să asocieze realmente opoziţia în
lucrările parlamentare în condiţiile examinării viitoare a
proiectelor de reformă constituţională. Adunarea a mai avertizat
autorităţile moldoveneşti împotriva oricărei
intervenţii care ar putea împiedica procedura iniţiată de
către “Alianţa Braghiş”, astăzi Alianţa
Social-Democrată, referitoare la revizuirea Codului electoral. Deşi
au fost restabilite prevederile Codului electoral referitoare la alegerea prin
vot direct a primarilor şi la revocarea acestora prin referendumuri locale
sau prin hotărîrea instanţei de judecată, Parlamentul a
respins iniţiativa de convocare a referendumului legislativ în
vederea modificării sistemului electoral existent, chiar dacă se
reuşise a fi adunat mai mult de 200 mii de semnături suficiente
pentru iniţierea plebiscitului, precum şi patru proiecte de
modificare a legislaţiei electorale propuse de reprezentanţii
Alianţei Social-Democrate.
Anul 2002
a adus şi o inovaţie menită să contribuie la “salubrizarea”
mediului formaţiunilor politice de cele cu o pondere nesemnificativă
în societate. Iniţiativa a venit din partea PPCD care a propus
ridicarea numărului minim de membri necesar pentru înregistrarea
unei formaţiuni politice de la 5000 pînă la 15 000 de membri. Mai mulţi experţi s-au întrebat asupra eficienţii
creşterii numărului minim de membri necesar înregistrării
unei formaţiuni politice, în situaţia în care, după
scrutinul legislativ anticipat din februarie 2001, a început un proces
firesc de reducere a numărului formaţiunilor politice prin fuzionarea
acestora, remarcîndu-se astfel caracterul restrictiv al acestei iniţiative,
pasibile de a se fi prejudiciat dreptul la asociere.
Formaţiunea
majoritară a respins iniţiativa PPCD, adoptînd însă Legea pentru modificarea şi completarea Legii partidelor care presupunea reconfirmarea anuală de
către formaţiunile politice, în perioada dintre 31 ianuarie
şi 1 martie, a numărului lor de membri. Conform modificărilor
operate, în cazul în care se va constata că numărul de
membri al unei formaţiuni politice este mai mic de 5000, Ministerul Justiţiei
va fi în drept să sesizeze instanţele de judecată
în vederea suspendării activităţii unui asemenea partid[14].
Mai mult, legea obligă partidele să aibă structuri teritoriale
în cel puţin jumătate din unităţile
administrativ-teritoriale de nivelul doi. Modificările în
cauză, cît şi Regulamentul privind reînregistrarea
formaţiunilor politice, propus de Ministerul Justiţiei şi
adoptat de Guvern, au determinat regruparea forţelor opoziţiei
parlamentare şi extraparlamentare, organizarea unor acţiuni de protest,
precum şi boicotarea şedinţelor Legislativului de către
fracţiunile partidelor din opoziţie. În această
situaţie Preşedintele ţării, criticînd faptul că
Regulamentul elaborat de Ministerul Justiţiei a depăşit
prevederile Legii privind partidele politice, conţinînd prevederi
contradictorii, a recurs la remanieri guvernamentale şi a recomandat
amînarea termenului de reconfirmare de către formaţiunile
politice a numărului lor minim de membri pentru perioada 1 octombrie-1
decembrie a fiecărui an. Legislativul a optat însă, la 27
februarie 2003, în favoarea termenului de 1 ianuarie-1 decembrie pentru
executarea acestei proceduri.
Walter Schwimmer, Secretarul
General al CE, observa, în februarie 2003, într-o scrisoare
adresată autorităţilor moldoveneşti, că în
pofida recomandărilor făcute, Masa Rotundă nu a fost
capabilă să iniţieze un bun început, arătînd
că au fost ignorate sugestiile unui grup de experţi, în frunte
cu Tadeusz Mazowiecki, fostul prim-ministru al Poloniei, de reformare a acestui
cadru de dialog pentru a-i face activitatea mai eficientă. Acest grup de
experţi a recomandat ca la lucrările Mesei Rotunde să participe
partidele parlamentare şi cîteva alte formaţiuni care au
depăşit un anumit prag electoral la scrutinul parlamentar precedent, ca
toate partidele să fie reprezentate permanent la nivel de conducere,
precum şi elaborarea unui plan concret de activitate a Mesei Rotunde.
Walter Schwimmer a menţionat, de asemenea, că toate partidele
politice vor determina măsura în care Republica Moldova va
reuşi să transforme în beneficiu politic exercitarea
preşedinţiei Comitetului de Miniştri al CE, pe care o va prelua
în luna mai 2003[15].
În aceste condiţii, atît partidul de guvernămînt,
cît şi partidele din opoziţie s-au conformat
recomandărilor experţilor CE, astfel încît la 24 martie
2003 a fost convocată prima şedinţă a MRSP reformate, la
care a participat şi Preşedintele Vladimir Voronin. Pe această
cale, dar şi datorită preocupării partidelor politice de
scrutinul electoral local, MRSP, care pînă la reformarea sa furniza
suficiente motive de îngrijorare pentru partidul de
guvernămînt, a fost redusă, practic, la tăcere. Curios
este că acest lucru a fost dorit de singurul partid comunist din Europa
aflat la guvernare, dar oarecum şi de CE, interesat în dezamorsarea
tensiunilor politice din Republica Moldova în preajma preluării de
către ea a preşedinţiei Comitetului de Miniştri al CE.
Concluzii
Actualmente sistemul de partide
din Republica Moldova, dealtfel încă embrionar, traversează o
perioadă de criză, care variază ca intensitate. Remedierea situaţiei
de confruntare tacită sau nedisimulată, şi continuă dintre
formaţiunile noastre politice impune angajarea imediată a acestora
într-un dialog deschis, onest, flexibil, perpetuu şi eficient,
considerarea doleanţelor opoziţiei parlamentare şi extraparlamentare,
temperarea tendinţelor recalcitrante ale liderilor structurilor de partid
şi depăşirea situaţiilor de problemă prin consens
şi compromis în favoarea intereselor sociale majore.
Dincolo de acestea, se cer
garantarea şi asigurarea accesului opoziţiei parlamentare şi
extraparlamentare la mass-media publică, precum şi iniţierea
referendumului legislativ în favoarea modificării sistemului
electoral existent şi, implicit, adoptarea măsurilor ce vor reieşi
din rezultatele lui. Pentru restabilirea drepturilor de care se bucură
partidele în majoritatea statelor democratice, este recomandabilă
eliminarea termenului de reconfirmare anuală a numărului minim
necesar de membri unei formaţiuni politice. Restabilirea baremului electoral
de 4% pentru partide, mişcări social-politice sau blocuri electorale,
care va determina micşorarea numărului de voturi nereprezentate
în Parlament, ar putea avea, de asemenea, un impact pozitiv asupra
proceselor democratice din Republica Moldova. La fel
de importantă este şi asigurarea participării
reprezentanţilor diferitelor partide politice în administraţia
de stat.
De o
importanţă majoră rămîne însă a fi
elaborarea şi implementarea viitoarei strategii de integrare
europeană a Republicii Moldova în baza consensului larg al forţelor
politice din ţara noastră. Indiferent de coloratura forţelor
politice de la guvernare, aceasta va proba maturitatea noastră
politică, consecvenţă şi coerenţă pe acest vector
prioritar de politică externă.
1.6
Mass-media
Context actual
Libertatea presei a fost
proclamată şi consfinţită prin:
-
Constituţia Republicii
Moldova, din 29 iulie 1994;
-
Legea presei nr. 243-XIII, din
26 octombrie 1994.
Republica Moldova şi-a
luat angajamentul să respecte drepturile şi libertăţile
presei prin aderarea la cîteva acte internaţionale, între
care:
-
Convenţia pentru
Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale;
-
Pactul internaţional cu
privire la drepturile economice, sociale şi culturale.
Mai mult, pe parcursul ultimilor ani, au fost adoptate, de asemenea, un şir de alte legi ale căror prevederi normative sînt racordate la rigorile internaţionale în domeniul libertăţii de exprimare şi al accesului la informaţie. În acest context, poate fi menţionată Legea privind accesul la informaţie, adoptată la 11 mai 2000, lege al cărui conţinut este apreciat pozitiv pentru faptul că fixează cadrul juridic adecvat şi oportun dezvoltării presei autohtone în limitele normelor democratice. O altă realizare normativă importantă în acest domeniu a fost adoptarea de către Parlament în 1999 a Concepţiei naţionale de susţinere a mijloacelor de informare, a cărei aplicare însă nu s-a bucurat de continuitate.
În pofida primelor
realizări din acest domeniu, materializate în constituirea unui
cadru legislativ favorabil funcţionării nestingherite a presei
în conformitate cu principiile şi normele unei societăţi
democratice, nu se poate constata încă o consolidare a sectorului,
fapt care se poate realiza doar în urma transpunerii în viaţă
şi valorificării judicioase a bazei legislative existente.
Chiar dacă şi
pînă la 25 februarie 2001 situaţia presei a lăsat de
dorit, atunci de cînd PCRM a devenit formaţiune de
guvernămînt situaţia acesteia a degradat simţitor.
Experţii locali şi străini au subliniat astfel, cu diverse
ocazii, faptul că în timpul guvernării actuale nu există o
conlucrare complexă şi eficientă dintre autorităţi
şi mass-media autohtonă[16].
Puţinele acţiuni ale autorităţilor de natură
reglementativă în domeniul mass-media nu pot fi circumscrise unor
viziuni clare, sistemice şi adecvate în raport cu uzanţele
democratice internaţionale din domeniul respectiv. De asemenea, politica
guvernamentală în domeniul mass-media poate fi calificată drept
duplicitară[17].
În acest context, se poate constata faptul că puterea recurge la
serviciile presei, în vederea asigurării legitimităţii
sale obţinute în cadrul alegerilor parlamentare din februarie 2001
şi exploatării resurselor de influenţă ale
instituţiilor mediatice. În acelaşi timp, din acţiunile
puterii actuale transpare o ignorare evidentă a necesităţilor
generale ale sectorului mediatic din Republica Moldova. Pe de altă parte,
se poate remarca tratamentul preferenţial al puterii faţă de
mass-media de stat, care beneficiază de o situaţie privilegiată
în raport cu restul instituţiilor ale mass-media autohtone,
faţă de care s-a adoptat o atitudine ignorantă şi, mai
grav, discriminatorie. În acest context, pot fi invocate: epurarea de
cadre; sistarea unor emisiuni de interes public; cenzura de la posturile
naţionale de televiziune şi radio, care presupune elogierea
acţiunilor partidului majoritar şi muşamalizarea, denaturarea
faptelor şi evenimentelor incomode acestuia; suspendarea şi
periclitarea activităţii unor instituţii mass-media, în
general de limbă română (moldovenească) în virtutea
unor motive dubioase. Relevante în ultimul caz sînt exemplele
postului românesc de televiziune TVR1; postului de radio “Vocea
Basarabiei” şi publicaţiei “Accente”. Majoritatea experţilor
independenţi susţin că soarta acestor instituţii media a
fost determinată de faptul că ele deranjează puterea
actuală, de unde şi interesul acesteia pentru suspendarea
activităţii lor. Mai mulţi experţi străini
observă afilierea presei la unele partide politice, de care este, mai mult
sau mai puţin, dependentă financiar, precum şi instaurarea unui
veritabil monopol asupra presei din partea puterii. Ei mai atrag atenţia
asupra situaţiei problematice a presei subsidiate din exterior, după
adoptarea Legii cu privire la completarea Legii presei, din iulie 2001, care
interzice finanţarea sau susţinerea sub altă formă a
publicaţiilor periodice de către
guvernele statelor străine, fapt care vizează, în mod
univoc, unele publicaţii de limbă română
(moldovenească). În aceeaşi ordine de idei, experţii
străini constată faptul că jurnaliştii se confruntă cu
mari dificultăţi pentru a accede la informaţiile deţinute
de instituţiile statului, privind distribuirea ajutoarelor umanitare etc.
Referindu-se la rolul instituţiilor media din Republica Moldova în
perioada campaniei electorale parlamentare din 2001, reprezentanţii
Institutului European pentru mass-media au subliniat faptul că mass-media
din Republica Moldova nu şi-au îndeplinit rolul de informare
obiectivă şi imparţială a electoratului[18].
Se cere de
remarcat însă că şi unele instituţii media de
limbă rusă au cunoscut efectele politicii statului de limitare a
libertăţii de expresie. Este cazul postului de televiziune
“ORT-Moldova” şi al ziarului “Kommersant Moldovî”, căruia, la 3
decembrie 2001, i-a fost suspendată activitatea pe motiv că susţinea
regimul de la Tiraspol.
Toate acestea
denotă situaţia alarmantă a mass-media autohtone şi fac
imposibilă exercitarea tuturor drepturilor şi valorificarea acestora
în spiritul normelor europene şi internaţionale aplicate
în acest domeniu. Această stare de lucruri n-a putut trece
neobservată de către CE al cărui Adunare Parlamentară a
adoptat o rezoluţie prin care s-a constatat derapajul de la rigorile
europene stabilite prin Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului
şi a Libertăţilor Fundamentale.
Prin Rezoluţia din aprilie
2002, APCE a remarcat că amploarea protestelor, inclusiv ale
angajaţilor de la postul naţional de televiziune denotă
necesitatea transformării Companiei de Stat “Teleradio-Moldova”
într-o instituţie publică independentă, în vederea
garantării plenare a libertăţii de expresie. Astfel, APCE a
recomandat autorităţilor moldoveneşti să înceteze
practica de cenzurare a programelor televizate; lărgirea spaţiului
pentru emisiunile de dezbateri, cu participarea opoziţiei parlamentare
şi extraparlamentare; revizuirea Legii audiovizualului; reluarea în
discuţie a proiectelor anterioare de lege cu privire la definirea
statutului de serviciu public al companiei de teleradiodifuziune şi
efectuarea expertizei acestora de către experţii CE.
Astfel,
reexaminarea Legii cu privire la instituţia publică a audiovizualului
s-a produs pe baza a trei proiecte de lege. Proiectul propus de
reprezentanţii PPCD a fost respins de la bun început, deoarece nu a
fost trimis spre avizare CE. Proiectul elaborat de Asociaţia Presei
Electronice APEL a fost promovat în calitate de iniţiativă
legislativă de către deputaţii din partea Alianţei
Social-Democrate şi a fost examinat de către un expert al CE, care a
expertizat şi proiectul Preşedintelui ţării.
Proiectul legii elaborat de
APEL a fost luat în calitate de proiect de bază, iar proiectul
prezentat de Preşedintele ţării a fost considerat drept proiect
de alternativă, din al cărui text fiind preluate anumite prevederi
referitoare la componenţa Consiliului de administraţie al viitoarei
instituţii şi modul de desemnare a conducerii acesteia. Nefiind de
acord cu aceste propuneri, reprezentanţii fracţiunii
social-democraţilor şi-au retras proiectul şi astfel pe agenda
de lucru a Parlamentului a rămas spre examinare proiectul de
alternativă, care a şi fost votat, fiind acceptate doar cîteva
amendamente de ordin redacţional, prezentate de Guvern şi de
deputaţii din fracţiunea majoritară[19].
Prin Rezoluţia din 26
septembrie 2002, APCE a remarcat că conţinutul acestei legi “ridică
unele observaţii sau contestări” şi a chemat
autorităţile moldoveneşti să revizuiască pe parcursul
toamnei anului 2002 Legea cu privire la instituţia publică a
audiovizualului, în special, a dispoziţiilor referitoare la
structura, denumirea şi competenţele Consiliului de observatori[20].
În cadrul sesiunii din
ianuarie 2003, APCE a mai adoptat o rezoluţie cu privire la libertatea de
exprimare în mass-media din Europa, care se referă şi la
Republica Moldova. În ea se menţionează că decalajul
între recomandările forului de la Strasbourg şi textul legilor
privind instituţia publică a audiovizualului, adoptate în iulie
2002 de Parlamentul de la Chişinău, “indică clar că
guvernarea vrea să păstreze mass-media sub tutela sa”[21].
Documentul precizează că legile respective sînt inadecvate
şi nu exclud posibilitatea ingerinţelor în activitatea
televiziunii şi radioului naţional, deoarece prevăd numirea
conducerii acestei instituţii de către Parlament, Preşedinte
şi Guvern. Astfel, sub presiunea CE, Legislativul de la Chişinău
s-a văzut nevoit să revină în februarie-martie 2003 asupra
proiectului fracţiunii Alianţei Social-Democrate, ai cărei
reprezentanţi şi-au retras din nou proiectul în cauză pe motiv
că membrii Comisiei parlamentare pentru cultură,
ştiinţă, învăţămînt, tineret şi
mijloace de informare în masă au modificat “substanţial” textul
documentului propus de ei. În urma retragerii acestui proiect,
Parlamentul l-a votat, la 28 februarie 2003, pe cel propus de deputaţii
Vitalie Murg şi Mihail Camerzan care de
jure asigură puterii 5 locuri (1/3) în Consiliul de observatori
al principalei instituţii media din ţară.
Un alt proiect de lege care a
suscitat critici din partea reprezentanţilor mai multor instituţii
media a fost proiectul de lege privind contracararea activităţii
extremiste. Potrivit opiniei acestora, prevederile acestui act ar putea
contribui la instituţionalizarea cenzurii şi a delictului de opinie.
Temerea lor este întemeiată deoarece legea defineşte destul de
confuz activităţile cu caracter extremist, astfel încît
organele de drept ale puterii de stat vor putea foarte lesne reinterpreta
şi aplica legea în funcţie de finalitatea urmărită.
Concluzii
Toate acestea vorbesc despre
situaţia deosebit de dificilă a presei din Republica Moldova, a
cărei ameliorare impune reconsiderarea urgentă a politicilor statului
în acest domeniu, racordate la normele şi principiile utilizate
în practica internaţională de statele democratice.
Astfel, în scopul
garantării plenare a libertăţii de expresie, ar putea fi binevenită
elaborarea şi implementarea unei concepţii de susţinere şi
consolidare a sectorului mediatic, care ar prevedea şi sprijinirea de
către stat a mijloacelor media independente, inclusiv a celor locale.
Ca şi în cazul altor
domenii examinate anterior se poate afirma că voinţa politică
este premisa de bază a schimbării situaţiei mass-media în
bine. Condiţia acestui sector va rămîne şi în
continuare dificilă dacă nu se va dori transpunerea în
viaţă a reglementărilor legislative de natură
democratică cu privire la mass-media, dacă nu se va asigura
conlucrarea eficientă dintre stat şi instituţiile media,
dacă jurnaliştii vor continua să nu aibă acces la
informaţiile de interes public deţinute de instituţiile
guvernamentale, dacă nu va fi eliminată cenzura presei etc.
În acest domeniu se mai
impun: modificări, ajustări şi completări ale cadrului
juridic existent în conformitate cu rigorile UE în acest sector,
precum şi crearea unor structuri mixte independente ce ar urma să
reglementeze disensiunile apărute în domeniul audiovizualului.
2.
Drepturile omului şi protecţia minorităţilor
naţionale
2.1
Drepturile omului
Context actual
Imediat după proclamarea suveranităţii şi
independenţei de stat, în Republica Moldova au fost create premisele
funcţionării statului de drept pe întregul său teritoriu,
consacrînd prin Constituţie şi prin alte acte legislative
drepturile şi libertăţile fundamentale ale
cetăţenilor. Chiar prin Declaraţia de Independenţă a
Republicii Moldova se garantează exercitarea drepturilor sociale, economice,
culturale şi a libertăţilor politice ale tuturor
cetăţenilor acestui stat.
Republica Moldova a semnat pînă în prezent peste 40 de
documente internaţionale care vizează drepturile omului, inclusiv
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.
Un pas important
în direcţia asigurării garanţiilor vizînd drepturile
omului a fost făcut şi prin adoptarea Legii cu privire la organizarea
şi desfăşurarea întrunirilor, din 1995, precum şi
prin ratificarea în iulie 1997 de către Parlamentul Republicii
Moldova a Convenţiei europene privind protecţia drepturilor şi
libertăţilor principale ale omului şi a protocoalelor
adiţionale la documentul respectiv. Acest proces a fost precedat de
studierea compatibilităţii legislaţiei noastre cu principiile
Convenţiei.
În
ianuarie 1998 Parlamentul a adoptat Programul de racordare a legislaţiei
moldoveneşti la prevederile Convenţiei europene privind
protecţia drepturilor şi libertăţilor principale ale
omului, ce presupunea introducerea unor modificări şi completări
într-o serie de acte normative, precum şi într-un şir de
articole constituţionale.
În
conformitate cu Legea privind avocaţii parlamentari, începînd
cu luna martie a anului 1998, şi-a început activitatea Centrul
pentru drepturile omului, al cărui obiectiv major este asigurarea
activităţii avocaţilor parlamentari (ombudsman-ilor) în
scopul realizării garanţiilor de respectare a drepturilor şi
libertăţilor constituţionale ale omului în Moldova.
Principiile universale ale libertăţii conştiinţei,
autonomiei şi separării cultelor religioase de stat, organizarea
cultelor potrivit propriilor statute, libertatea
învăţămîntului religios sînt consfinţite,
de asemenea, în Constituţia Republicii Moldova. Actul normativ de
bază ce reglementează activitatea confesională şi
relaţiile statului cu reprezentanţii cultelor religioase este Legea
despre culte nr. 979-XII, adoptată
la 24 martie 1992, act conform principiilor democratice de exprimare a
libertăţii conştiinţei şi libertăţii
religioase. Ulterior, în vederea supravegherii aplicării
legislaţiei în domeniu a fost creat Serviciul de Stat pentru
Problemele Cultelor.
În pofida faptului că relaţiile dintre confesiuni nu au
cunoscut disensiuni majore, totuşi în perioada de
referinţă, viaţa religioasă din Republica Moldova a avut de
suferit în urma unui conflict cu repercusiuni directe atît asupra
enoriaşilor, cît şi asupra vieţii politice. Este vorba
despre problema Mitropoliei Basarabiei şi despre refuzul a mai multor
guverne de a o recunoaşte oficial. Litigiul în cauză a ajuns a
fi examinat şi de CEDO, a cărei decizie, din 13 decembrie 2001, a
fost pronunţată în favoarea înregistrării acestei
mitropolii. Procedura de înregistrare a fost însă
tergiversată deliberat de Guvernul Tarlev, invocîndu-se
imperfecţiunea legislaţiei, pînă la adoptarea de
către APCE a Rezoluţiei privind funcţionarea instituţiilor
democratice în Republica Moldova, din 24 aprilie 2002. Rezoluţia
obliga, între altele, autorităţile moldoveneşti să înregistreze Mitropolia Basarabiei
pînă la 31 iulie 2002.
În aceste condiţii,
Parlamentul de legislatura a XV-a a fost nevoit să adopte în regim
de urgenţă Legea pentru modificarea Legii cu privire la culte,
în baza proiectului elaborat de Guvern. Din textul legii reiese că
Guvernul este exclus din procedura de înregistrare a cultelor, acestea
putînd fi consemnate pe viitor în registru şi activa
nestingherit[22].
Soluţia respectivă a fost apreciată drept una reuşită,
deoarece, pe de o parte, Guvernul nu va trebui să adopte
hotărîri care să suscite critici din partea
reprezentanţilor clerului Mitropoliei Moldovei, iar, pe de altă
parte, Mitropolia Basarabiei va putea activa nestingherit, reprezentanţii
ei putîndu-şi exercita drepturile. Se pare însă că
anumite deficienţe pot apărea în procesul de aplicare a
prevederilor legii, o dată ce legea nu defineşte foarte clar
noţiunea de cult. De aceea s-ar putea ca în viitor, în
condiţiile escaladării prozelitismului, anumite formaţiuni
religioase să ceară a fi recunoscute drept culte religioase şi,
respectiv, toate drepturile ce rezultă în consecinţă. Astfel, Rezoluţia din 26 septembrie
2002 a APCE a apreciat înregistrarea Mitropoliei Basarabia şi a
recomandat în acelaşi timp aplicarea riguroasă a deciziilor
luate fără a le denatura conţinutul şi fără a
încălca ulterior angajamentele asumate, în special, pe cele
referitoare la libertatea religiei, libertatea de exprimare, libertatea
întrunirilor etc.
De acest domeniu ţine
şi proiectul Legii pentru modificarea Constituţiei Republicii
Moldova, prin care s-au modificat şi completat articolele 24, 25, 30, 54
şi 55 din Legea supremă, adoptat de Parlamentul de legislatura a
XV-a. Dacă modificarea art. al 24-lea – lichidarea pedepsei capitale – a
fost binevenită, atunci în cazul celorlalte articole există
opinii potrivit cărora aceste modificări lezează drepturile
omului (mărirea termenului de reţinere de la 24 ore la 72 şi
stabilirea posibilităţii derogării de la inviolabilitatea
secretului corespondenţei)[23].
S-a adoptat, de asemenea,
Hotărîrea privind aprobarea Comitetului coordonator pentru
elaborarea şi realizarea Planului naţional de acţiuni în
domeniul drepturilor omului şi a regulamentului de activitate a acestuia,
prin care s-a decis coordonarea la cel mai înalt nivel a activităţilor
autorităţilor publice şi reprezentanţilor
societăţii civile, în vederea protejării şi
promovării drepturilor omului[24].
Comitetul coordonator pentru elaborarea şi realizarea Planului
naţional de acţiuni în domeniul drepturilor omului a aprobat,
la 5 februarie 2003, studiul de bază cu privire la situaţia
actuală din acest domeniu în Republica Moldova. Potrivit studiului
în cauză, în Republica Moldova se încalcă, în
primul rînd, drepturile social-economice ale cetăţenilor
şi drepturile grupurilor social vulnerabile. Elaborarea Planului
naţional urmează a fi încheiată pînă la
sfîrşitul lunii iunie curent, prevăzîndu-se aprobarea lui
de către Parlament în toamna acestui an, intrarea lui în
vigoare – de la 1 ianuarie 2004 şi implementarea lui – pînă
în 2008[25].
Printre alte
acte adoptate de Parlamentul actual în vederea protecţiei
drepturilor omului putem menţiona:
-
Legea
pentru modificarea şi completarea unor acte legislative referitoare la
procedura de adopţie, din aprilie 2002, revizuirea căreia a fost
determinată de sesizarea de către SIS a unor nereguli în cazul
procedurilor de adopţie. Legea înăspreşte răspunderea
în domeniul actelor de adopţie şi exclude unele bariere
birocratice şi administrative care făceau procedura de adopţie
deosebit de dificilă;
-
Legea
de ratificare a Convenţiei pentru protecţia drepturilor omului
şi a demnităţii fiinţei umane în ceea ce
priveşte aplicaţiile biologice şi ale medicinii, precum şi
protocolul adiţional care interzice clonarea fiinţei umane;
-
Legea
cu privire la statutul refugiaţilor, act ce stabileşte:
noţiunile de refugiat, solicitant de azil, azil politic etc.; cadrul
juridic, economic, social şi organizatoric de acordare a azilului şi
a statutului de refugiat în Republica Moldova; competenţa
autorităţilor publice în acest domeniu; procedurile de
examinare a solicitărilor şi de acordare a statutului de refugiat;
încetarea statutului de refugiat etc.;
-
Hotărîrea
cu privire la aprobarea Concepţiei politicii migraţionale;
-
Legea
pentru aderarea Republicii Moldova la Convenţia privind statutul
refugiaţilor şi la Protocolul privind statutul refugiaţilor,
statul nostru devenind astfel al 142-lea membru al Convenţiei şi
penultima ţară din Europa care este parte la actul respectiv;
-
Legea
cu privire la migraţiune;
-
Legea
pentru înfiinţarea Departamentului de migraţiune, drept organ
central de specialitate în domeniul promovării şi
realizării politicii migraţionale a statului.
În
pofida tuturor realizărilor încurajatoare din acest domeniu, este
necesar de remarcat că instabilitatea politică şi
social-economică din Moldova din ultimii ani a avut un impact negativ
asupra soluţionării problemelor ce ţin de asigurarea şi
ocrotirea drepturilor constituţionale ale omului. Astfel, au fost lezate,
în primul rînd, dreptul la asistenţă socială şi
apărare, dreptul la muncă şi protecţia muncii, dreptul la
ocrotirea sănătăţii, dreptul la mediul
înconjurător favorabil, dreptul la informaţie etc. De asemenea,
statul nu-şi onorează pe deplin obligaţiile sale faţă
de familie, copii, inclusiv orfani, mamele tinere, tineri, persoanele cu
deficienţe fizice şi psihice, deţinuţi etc.
Fenomenul
traficului de fiinţe umane, ce a luat amploare în ultimii ani
în Republica Moldova, denotă interesul scăzut al statului
în vederea adoptării măsurilor menite să contribuie la
prevenirea şi combaterea acestui fenomen. Acest lucru este constatat de
Organizaţia Internaţională pentru Migraţie (OIM),
rapoartele căreia stabilesc un număr îngrijorător de
fiinţe umane, originare din Moldova, traficate în unele state ale
Europei de Sud-Est[26]. Potrivit datelor biroului OIM din Republica Moldova, numărul femeilor
repatriate în ţara noastră după ce au devenit victime ale
acestui gen de trafic a atins la sfîrşitul lunii februarie 2003
cifra de 1000 de persoane.
În
aceeaşi ordine de idei, se cere de menţionat faptul că
pînă în prezent nu a fost adoptată încă o
reglementare legislativă destul de importantă în vederea
garantării plenare a drepturilor omului, ce ar presupune includerea
în Legea cu privire la Curtea Constituţionala a prevederilor de
atribuire a dreptului persoanelor fizice de a se putea adresa cu
interpelări la această instituţie.
Concluzii
În pofida multiplelor
realizări normative şi instituţionale din acest domeniu, nu
putem constata încă exercitarea deplină a drepturilor şi
libertăţilor de către toate categoriile de cetăţeni ai
Republicii Moldova şi apatrizi. Acest lucru se datorează interesului
scăzut pentru transpunerea necondiţionată în practică
a prevederilor legislative din acest domeniu, coordonării ineficiente a
acţiunilor instituţiilor statului în vederea respectării
drepturilor omului şi incapacităţii acestora de a angaja
realmente societatea civilă într-un parteneriat durabil pentru un
asemenea ţel.
Statul trebuie, de asemenea,
să ia o atitudine tranşantă faţă de fenomenul
traficului de fiinţe umane, elaborînd şi implementînd un
plan de acţiuni menite să contribuie la diminuarea semnificativă
a acestui gen de trafic.
De o atenţie sporită din partea statului ar trebui să beneficieze şi refugiaţii, care sînt încă insuficient integraţi în societatea moldovenească. În acest scop, se cere ajustarea cadrului juridic naţional cu privire la refugiaţi la rigorile UE în acest domeniu, precum şi crearea unui sistem de asistenţă juridică pentru refugiaţi şi solicitanţii de azil.
2.2
Protecţia drepturilor minorităţilor
Context actual
Cadrul juridic care se referă la drepturile
minorităţilor naţionale din Republica Moldova cuprinde mai mult
de 30 de documente, dintre care 10 sînt de importanţă
internaţională. Articolul 4 al Constituţiei Republicii Moldova,
garantînd principalele drepturi ale minorităţilor
naţionale stipulate în documentele internaţionale,
stabileşte prioritatea reglementărilor internaţionale în
raport cu cele prevăzute de actele normative naţionale.
Printre
actele internaţionale ratificate de Parlamentul Republicii Moldova putem
menţiona: Convenţia-cadru pentru protecţia
minorităţilor naţionale, din 22 octombrie 1996,
Recomandările APCE 1201 (1993) privind protocolul adiţional cu
privire la drepturile minorităţilor naţionale la Convenţia europeană
pentru drepturile omului, Recomandările de la Oslo şi de la Haga
privind drepturile lingvistice şi drepturile la instruire ale
minorităţilor naţionale etc.
Convenţia-cadru pentru protecţia
minorităţilor naţionale este primul instrument juridic multilateral,
consacrat protecţiei minorităţilor naţionale şi care
stabileşte principiile de respectare a drepturilor acestora. În
conformitate cu prevederile acestui document, Republica Moldova este
obligată să ajusteze cadrul juridic naţional şi să
promoveze politici guvernamentale în conformitate cu prevederile
reglementărilor internaţionale în acest domeniu.
În scopul promovării politicii de stat în domeniul
relaţiilor interetnice, în Moldova au fost create organisme
specializate menite să asigure respectarea tuturor prevederilor
legislaţiei în vigoare, şi anume: Departamentul de Stat pentru
problemele naţionale, creat în octombrie 1990, abilitat să se
ocupe de relaţiile interetnice în Republica Moldova şi de
dezvoltarea culturii minorităţilor naţionale; Departamentul
Relaţii Naţionale şi Funcţionarea Limbilor; Comisia
Parlamentară pentru drepturile omului, culte, minorităţile
naţionale şi comunităţile externe; Comisia prezidenţială
pentru relaţiile interetnice; Institutul de Cercetări Interetnice al
Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova şi Serviciul
specializat din cadrul Ministerului Învăţămîntului.
Mai mult, în fiecare primărie municipală şi consiliu
judeţean au fost desemnaţi cîte un funcţionar public
responsabil pentru problemele interetnice şi ale funcţionării
limbilor.
Cadru
legislativ actual care asigură funcţionarea limbilor vorbite pe
teritoriul Republica Moldova poate fi caracterizat drept tolerant,
garantînd minorităţilor drepturi privind modul de exprimare
şi dezvoltare a propriilor identităţi lingvistice. Legea cu
privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova
permite folosirea limbilor minorităţilor şi a altor grupuri
etnice în vederea valorificării aspiraţiilor lor culturale.
Hotărîrea
privind crearea Unităţii Teritorial-Autonome (UTA)
Găgăuzia, cu un statut juridic special, bazat pe o largă
autonomie politică, administrativă, culturală, a surprins chiar
şi pe cei mai înverşunaţi apărători ai
drepturilor minorităţilor naţionale din Europa. Astfel, mai
mulţi experţi străini au observat faptul că statutul
constituţional al UTA Găgăuzia şi organizarea ei
administrativă servesc drept un exemplu bun de urmat[27].
În noiembrie 2001,
în scopul protejării drepturilor minorităţii
găgăuze, Parlamentul a adoptat Legea cu privire la modificarea
şi completarea art.11 din Legea cu privire la Guvern, prin care în
competenţa Guvernului a intrat şi susţinerea
activităţii comunităţilor naţionale “ale moldovenilor şi
găgăuzilor” care locuiesc în afara teritoriului Republicii
Moldova.
Relaţiile
dintre Chişinău şi Comrat aveau însă să
degradeze în urma sesizărilor făcute de Curtea de Conturi
în 2002, pe marginea delapidării unor mijloace financiare de
către administraţia Gagauz-Yeri, în frunte cu başkanul
Dumitru Croitor. Mai mulţi analişti au presupus că în
spatele acestei acuzaţii, a stat de fapt intenţia partidului de
guvernămînt de a menţine sub control regiunea în vederea
păstrării unui eventual suport electoral din partea locuitorilor
autonomiei, care la scrutinul parlamentar anticipat din 2001 au votat în
proporţie covîrşitoare pentru PCRM. În urma acestui
conflict a avut de cîştigat în primul rînd partidul de
guvernămînt care a reuşit să-l promoveze la funcţia
de başkan pe Gheorghii Tabunşcic, membru al PCRM. Erodarea relaţiilor
dintre autoritatea centrală şi Gagauz-Yeri nu a trecut
neobservată de APCE, care prin Rezoluţia din 24 aprilie 2002 avertiza
cele două părţi asupra riscurilor unui nou focar de
instabilitate în Republica Moldova şi chema la încetarea
escaladării situaţiei.
Conformîndu-se
normelor internaţionale privind minorităţile naţionale,
Legislativul Republicii Moldova a adoptat la 19 iunie 2001 Legea nr. 382-XV cu
privire la drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor
naţionale şi la statutul juridic al organizaţiilor lor. Legea
consfinţeşte dreptul persoanelor aparţinînd unei
minorităţi naţionale de a folosi numele şi prenumele lor
în limba maternă. În capitolul referitor la învăţămîntul
public legea prevede posibilităţi adecvate de instruire în
limba minoritară, condiţionate de exercitarea acestui drept în
măsura în care aceasta nu va împiedica reprezentanţilor
minorităţii să înţeleagă cultura şi limba
întregii comunităţi, nu va prejudicia suveranitatea
naţională, precum şi de asigurarea standardelor cuvenite de
educaţie. În acelaşi
context, Legea învăţămîntului, creează
premisele pentru învăţarea limbii de stat de către
toţi cetăţenii Republicii Moldova cu scopul de a facilita
integrarea lor în activitatea publică şi privată. În
acelaşi timp însă persoanelor aparţinînd
minorităţilor etnice li se asigură condiţiile necesare
studierii limbii lor materne, ca bază a dezvoltării acestora şi
păstrării valorilor lor spiritual-naţionale.
Dincolo de unele
rezerve faţă de Legea cu privire la drepturile persoanelor
aparţinînd minorităţilor naţionale şi la
statutul juridic al organizaţiilor lor – lipsa unei definiţii clare a
conceptului de minoritate, explicată probabil de lipsa unei definiţii
general-acceptate pe plan internaţional – se poate constata faptul că
adoptarea ei denotă existenţa unei voinţe politice în
vederea respectării drepturilor minortităţilor naţionale
din Moldova. În plus, şi reprezentanţii minorităţilor
conlocuitoare în Republica Moldova o apreciază pozitiv,
afirmînd că legea în cauză le oferă o garanţie
în plus în favoarea respectării drepturilor lor.
Statul nu a reuşit totuşi
să soluţioneze problema integrării plenare a
minorităţilor naţionale în societatea moldovenească.
Ba mai mult chiar, autorităţile moldoveneşti provoacă uneori
contradicţii interetnice prin decizii care periclitează în cel
mai serios mod echilibrul etnic şi consensul social. O astfel de
perturbare a climatului etnic relativ fragil s-a produs în 2002 ca urmare
a ordinului Ministerului Învăţămîntului privind
introducerea studierii obligatorii a limbii ruse în şcolile
naţionale din clasa a doua şi a încercării de conferire a
statutului de limbă oficială pentru limba rusă. În aceste
circumstanţe, APCE a recomandat prin Rezoluţia din 24 aprilie 2002
prelungirea moratoriului existent asupra reformelor privind studierea şi
statutul limbii ruse, lucru care a fost respectat pînă în
prezent, deşi unii reprezentanţi ai puterii actuale mai continuă
să-şi asigure propriul electorat că examinarea statutului limbii
ruse va fi reluată în curînd.
Pe
lîngă acestea, se cere de remarcat faptul că nu sînt
asigurate condiţiile optime de studiere a limbii oficiale în
şcolile alolingve, de trecere la limbile materne de predare
(ucraineană, găgăuză, bulgară etc.) şi că
trebuie îmbunătăţită considerabil practica de
studiere a limbilor în şcoala alolingvă. Acestea, precum
şi alte imperfecţiuni perpetuă regimului defectuos de utilizare
a limbilor pe teritoriul Republicii Moldova şi explică
necunoaşterea de către o mare parte a
cetăţenilor alolingvi a limbii române (moldoveneşti).
Concluzii
Se poate afirma că cadrul
juridic din Republica Moldova referitor la drepturile minorităţilor
naţionale este relativ complex şi satisfăcător. Ceea ce ar
trebui de făcut în continuare în direcţia protejării
drepturilor minorităţilor naţionale ar fi sporirea eforturilor
autorităţilor şi a reprezentanţilor minorităţilor
naţionale în vederea valorificării acestor drepturi. Aceasta ar
presupune: edificarea şi consolidarea consensului dintre aceste
părţi pe baza identificării
şi valorificării soluţiilor integratoare, principiilor
pluralismului cultural, toleranţei şi respectului faţă de
valorile naţionale ale fiecărui grup etnic; asigurarea oportunităţilor de studiere
a limbii de stat; garantarea egalităţii limbilor vorbite de minorităţile
etnice; sprijinirea editării manualelor şi altor publicaţii
în limbile minorităţilor naţionale etc.
În
scopul menţinerii echilibrului etnic şi social se cere a fi
păstrat moratoriul asupra reformelor privind studierea şi statutul
limbii ruse. Minorităţilor etnice le revine, la rîndul lor,
să respecte standardele naţionale de educaţie şi instruire,
precum şi legislaţia lingvistică naţională.
Aderarea Republicii
Încheiere
Principiul diferenţierii, aplicat de UE în relaţiile sale cu statele candidate, determină însă în sens invers şi maniera statelor candidate la aderare de apropriere progresivă de această comunitate. Această logică în avansarea calitativă a relaţiilor cu UE ar putea fi urmărită şi de Republica Moldova. În acest context, este de remarcat că unele state candidate la aderare şi-au elaborat strategii sau planuri de preaderare abia după semnarea acordurilor de asociere, iar strategiile de aderare au fost, de regulă, stabilite în urma lansării proceselor de negocieri şi aderare la UE, care marchează un nou stadiu al relaţiilor şi implică, respectiv, asumarea de responsabilităţi sporite în vederea îndeplinirii criteriilor de la Copenhaga, alinierii la normele şi practicile comunitare. Astfel, nu este vorba despre o simplă diferenţă de terminologie, ci şi despre o diferenţă de conţinut şi de abordare.
Chiar
dacă se acceptă această substituire de termeni, strategia de
integrare europeană a Republicii Moldova, va trebui să reconstituie situaţia de moment
proprie domeniilor cuprinse de această strategie; să ia în
vedere cerinţele UE în aceste sectoare şi să puncteze
priorităţile corespunzătoare. Strategia va trebui, de asemenea, să-şi
găsească o expresie adecvată în viitorul plan de
acţiuni, care va trebui, la rîndul lui, să pună accent pe măsurile pe termen scurt şi mediu,
fără a fi eludată şi o optică de perspectivă. Măsurile identificate vor
trebui a fi realizate riguros şi în conformitate cu o agendă
precisă, fără a fi permise tergiversări şi
amînări care stau în obişnuinţa elitei noastre
politice.
Dincolo de
acestea, se impune evaluarea exactă a costurilor, identificarea şi
raţionalizarea resurselor necesare implementării strategiei. Se cere,
de asemenea, evaluarea anuală a procesului de implementare a acestei
strategii, anticipată de monitorizarea complexă şi
obiectivă a desfăşurării acestuia atît de structurile
statului, cît şi de cele ale societăţii civile. În
acest context, ar putea fi benefică formarea unui consorţiu de
ONG-uri care, în eventualitatea elaborării strategiei de integrare
europeană a Republicii Moldova, ar monitoriza riguros procesul de
implementare a ei şi ar evalua anual într-un raport comun
prestaţia instituţiilor statului în această direcţie.
Actualizarea anuală a strategiei, implicînd reconstituirea
situaţiei de moment în domeniile cuprinse de strategie, prezentarea
realizărilor înregistrate în fiecare sector şi raportarea
acestora la rigorile UE pentru a putea fi stabilite cu exactitate viitoarele
măsuri de urmat, va servi la creşterea calităţii
politicilor statului promovate în direcţia integrării europene.
Deosebit de important este ca
strategia de integrare europeană a Republicii Moldova să constituie
produsul consensului forţelor politice, reprezentanţilor
societăţii civile şi al altor segmente sociale interesate,
pentru a putea fi promovată la nivel de stat indiferent de culoarea
politică a elitelor. Aceasta se cere pentru ca viitoarea strategie să
înglobeze interesele unui număr cît mai mare de actori şi
grupuri sociale şi să evite, în consecinţă, soarta
altor strategii care au vizat, în fond, acelaşi obiectiv, aşa
precum: Strategia Republicii Moldova de integrare în UE, elaborată
în 2000 de MAE; Strategia Republicii Moldova privind asocierea la UE,
semnată unele partide la 19 iunie 2000. De aceea va fi necesară
angajarea tuturor forţelor realmente interesate în integrarea
europeană a Republicii Moldova într-o dezbatere publică
deschisă pentru îmbunătăţirea acestei strategii.
Indiferent de calitatea dezbaterilor pe marginea proiectului de strategie,
acestea nu vor avea mare importanţă dacă autorităţile
se vor dovedi a fi puţin receptive la sugestiile venite de la diferite
segmente ale societăţii noastre.
Este important de
menţionat că pentru promovarea strategii de integrare europeană
a Republicii Moldova va fi necesară o voinţă politică
fermă şi de eforturi perseverente şi consecvente de
îndeplinire a prevederilor acesteia la nivelul cuvenit, în termenii
adecvaţi, precum şi se cere sensibilizarea
opiniei publice privind importanţa procesului de integrare europeană
a Republicii Moldova.
[2] Ibidem.
[4] Ibidem.
[5] Strategia Republicii Moldova privind
asocierea la UE prevede: crearea
Departamentului Integrare Europeană; instituirea pe lingă Preşedinţie a
unui serviciu pentru integrare europeană cu atribuţii consultative;
crearea unei comisii parlamentare pentru integrare europeană
responsabilă de armonizarea legislaţiei naţionale cu cea
comunitară; instituirea în cadrul Executivului a unui consiliul
interministerial pentru integrare europeană; constituirea în cadrul
ministerelor şi departamentelor guvernamentale a unor direcţii de
integrare europeană; desemnarea în cadrul misiunilor Republicii
Moldova în ţările UE a unui responsabil de problemele
integrării europene; intensificarea demersurilor
pentru deschiderea unei reprezentanţe a Comisiei Europene la
Chişinău.
Strategia în cauză nu a fost aprobată de către PCRM, PSM, PDAM, Partidul Democraţiei Sociale “Furnica” şi de Mişcarea social-politică Republicană “Ravnopravie”.
[6] Tudor Osoianu, Perspectivele reformei judiciare şi de drept în Republica
Moldova în contextul integrării europene, în Democraţia, an. II, nr. 22, 30
aprilie 2002, p. 8.
[7] http://e-democracy.md/comments/legislative/20030512/,
Legea privind reorganizarea sistemului
instanţelor judecătoreşti, mai 2003.
[8] Gheorghe Susarenco, Dezvoltarea sistemului judiciar, în Tranziţia: retrospective şi perspective, Ed. Gunivas,
Chişinău 2002, p. 261.
[9] Efim Obreja, Lilia Caraşciuc, Corupţia în Moldova: fapte,
analize, propuneri, Chişinău 2002, pp. 76-79.
[10] BASA-press, Chişinău, 28 ianuarie 2003.
[11] Country strategy paper 2002-2006. National
indicative programme 2002-2003.
[13] Ibidem.
[17] Ibidem.
[18] Monitoring the media coverage of the
February 2001 parliamentary elections in
[20] Rezoluţia
APCE privind funcţionarea instituţiilor democratice în
Republica Moldova, Strasbourg, 26 septembrie 2002.
[21] BASA-press,
Chişinău, 31 ianuarie 2003.
[23] Centrul de Investigaţii Strategice
şi Reforme, Moldova în
tranziţie. Privire economică, nr. 8, Chişinău, iulie
2001, p. 74, www.cisr-md.org.
[26]Amnesty international, 2002 Report.
[27] Country strategy paper 2002-2006. National
indicative programme 2002-2003.