Criteriile politice europene în perspectiva elaborării concepţiei de integrare europeană a Republicii Moldova

Autor: Sergiu Buşcaneanu

Chişinău, februarie 2003

Cuprins:

Introducere

1.      Democraţia şi statul de drept

1.1  Stabilitatea instituţiilor democratice

1.2  Sistemul judiciar

1.3  Eradicarea corupţiei

1.4  Societatea civilă

1.5  Partidele politice

1.6  Mass-media

2.      Drepturile omului şi protecţia minorităţilor naţionale

2.1  Drepturile omului

2.2  Protecţia drepturilor minorităţilor

Încheiere

 

 

Introducere

Criteriile stabilite de Consiliul European de la Copenhaga în 1993, cunoscute şi sub denumirea de criteriile europene sau criteriile de la Copenhaga, au fost primele condiţii explicite impuse statelor aspirante la integrarea în Uniunea Europeană (UE). Astfel, au fost recunoscute drepturile ţărilor central şi est-europene de a se alătura UE în momentul îndeplinirii următoarelor criterii:

·        politic – stabilitatea instituţiilor ce garantează democraţia, statul de drept, drepturile omului, respectul şi protecţia minorităţilor naţionale;

·        economic – existenţa unei economii de piaţă funcţionale, precum şi capacitatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei din interiorul Uniunii;

·        instituţional – capacitatea de a-şi asuma obligaţiile ce decurg din calitatea de membru al UE, inclusiv aderarea la ţelurile uniunii politice, economice şi monetare.

Ţările aspirante la integrarea în UE vor trebui nu doar să accepte valorile corespunzătoare acestor criterii, ci şi să le transpună efectiv în practică înaintea aderării lor la organismul european.

Consiliul European de la Essen, din decembrie 1994, a aprobat strategia de preaderare pentru a oferi statelor asociate un plan de acţiuni şi suportul financiar necesar aplicării acestui plan şi a sugerat Comisiei să elaboreze Cartea Albă – adoptată de Consiliul UE de la Cannes, din iunie 1995 – concepută drept un program de ajustare a legislaţiei vizînd piaţa internă a UE pentru a ghida statele candidate în procesul de aderare la UE.

Criteriile de aderare au fost confirmate în decembrie 1995 de Consiliul European de la Madrid, care a accentuat necesitatea adaptării de către ţările candidate a structurilor administrative capabile să creeze condiţiile necesare pentru o integrare graduală şi armonioasă. Consiliul European de la Luxembourg, din decembrie 1997, a decis completarea criteriilor de la Copenhaga cu o nouă condiţie – capacitatea UE de accepta noi membri, aceasta însemnînd sporirea angajamentului UE în procesul de extindere.

Consiliului European de la Viena, din decembrie 1998, suplimentează criteriile relativ simple de la Copenhaga, impunînd condiţii noi de aderare. Între acestea putem menţiona: dezvoltarea capacităţilor administrative şi judiciare; existenţa unor structuri şi instituţii fiabile; aplicarea efectivă, înainte de aderarea la UE, a tuturor elementelor “acquis communautaire”.

Tratatul UE adoptat la Amsterdam în martie 1999 stabileşte prin art. 49 condiţiile de bază ce urmează a fi respectate de ţările ce pretind la statutul de membru al UE. Art. 6 al acestui tratat formulează principiile politice comune ce se impun a fi considerate de către membrii actuali şi viitori ai Uniunii.

Îndeplinirea condiţiilor cerute de criteriile politice europene este deosebit de importantă, mai cu seamă după ce Consiliul European de la Helsinki, din decembrie 1999, a convenit că aceasta este suficientă pentru a iniţia negocierile de aderare la UE. Începînd cu Agenda 2000, gradul şi procesul de pregătire al statelor candidate pentru îndeplinirea criteriilor de aderare sînt reflectate în Opinia Comisiei, reactualizată prin rapoarte anuale.

În urma evoluţiei condiţiilor de aderare, actualmente se poate afirma că capacitatea reală de însuşire a “acquis communautaire” este principalul criteriu care probează calitatea de membru a statului aspirant la integrarea în UE. Fundamentul însuşirii însă a “acquis communautaire” îl constituie îndeplinirea condiţiilor ce corespund criteriilor politice europene.

Abordarea strategiei de integrare europeană a Republicii Moldova, ce urmează a fi elaborată şi prezentată Parlamentului de către Comisia naţională pentru integrare europeană, creată prin decret prezidenţial, la 13 noiembrie 2002, va trebui să ţină cont de evoluţia criteriilor şi rigorilor de aderare la UE. În afară de aceasta, strategia respectivă va trebui să ia în consideraţie nivelul actual al relaţiilor dintre Republica Moldova şi UE, să reconstituie situaţia de moment proprie domeniilor cuprinse de această strategie, să ia în vedere cerinţele UE în aceste sectoare şi să puncteze priorităţile pe termen scurt şi mediu, fără a fi eludată şi o optică de perspectivă.

Examinînd domeniile ce corespund criteriilor politice europene putem remarca atît realizări, cît şi anumite deficienţe care fac încă imposibilă îndeplinirea integrală de către Republica Moldova a rigorilor europene impuse în aceste domenii. Este adevărat că, deşi Comisia Europeană a constatat în 1997 că majoritatea statelor candidate la integrare în UE îndeplineau către acel orizont de timp criteriile politice europene, acestea mai comportă încă unele contraperformanţe prezentate de către Comisie în “rapoartele de ţără” pentru anul 2002. Analizînd aceste “rapoartele de ţară” pentru 2002, se poate constata că unele dintre aceste contraperformanţe sînt valabile şi pentru Republica Moldova. Totuşi nu se poate vorbi încă despre îndeplinirea integrală a criteriilor politice europene de către ţara noastră.

Studiul de faţă realizează o reconstituire sumară a situaţiei actuale din Republica Moldova în domeniile ce corespund criteriilor politice europene şi trage unele concluzii pentru fiecare sector în parte. De asemenea, sînt făcute anumite recomandări privind conceperea şi implementarea viitoarei strategii de integrare europeană a Republicii Moldova.

 

 


1.      Democraţia şi statul de drept

1.1  Stabilitatea instituţiilor democratice

Context actual

Constituţia Republicii Moldova, adoptată în iulie 1994, stabileşte criteriile şi principiile democratice de guvernare şi instituie principiul separaţiei puterii în stat. Însă şi pînă la acea dată, imediat după declararea independenţei Republicii Moldova au fost depuse eforturi considerabile în vederea asigurării stabilităţii instituţiilor democratice şi a principiului separaţiei puterilor. Acest lucru s-a realizat prin adoptarea şi transpunerea în viaţă a prevederilor unui şir important de acte, mergîndu-se, aşadar, în direcţia însuşirii şi valorificării principiilor democratice, astfel încît la mijlocul anilor ’90 ai secolului trecut Republica Moldova a ajuns a fi considerată drept un exemplu de democraţie atît pentru CSI, cît şi pentru unele ţări din Europa de Sud-Est. În pofida dificultăţilor economice din ţară, experţii străini apreciau pozitiv calitatea transformărilor structurale şi considerau Republica Moldova drept un “laborator al reformelor”.

Ulterior s-a produs o accentuare a instabilităţii politice, determinată de denaturarea percepţiei funcţionării puterilor într-un stat democratic. Erodarea sistemului arhitecturii puterii din Moldova în cadrul unei competiţii neloiale de însuşire a atribuţiilor puterii a influenţat de o manieră decisivă creşterea instabilităţii climatului politic în ţara noastră.

De la proclamarea independenţei încoace în Republica Moldova s-au perindat nouă guverne, puţin consecvente în acţiunile lor, s-a cunoscut fenomenul sucombării alianţelor parlamentare, precum şi cel al alegerilor legislative anticipate din 2001. Se cere de observat, că unele guverne au avut un caracter efemer din cauza instabilităţii sistemului partidelor politice, care au tins cu insistenţă să-şi promoveze candidaţii proprii în aceste guverne; lipsei dialogului continuu, deschis şi eficient dintre putere şi opoziţie; inexistenţei unei viziuni integratoare a elitei politice, care a marcat şi criza acesteia, şi lipsei voinţei politice în vederea identificării soluţiilor de compromis. În acest context, va fi greşit să neglijăm şi importanţa factorilor externi, fără însă a le exagera rolul.

Legată de instabilitatea politică este şi promovarea duplicitară a politicii externe şi inconsecventă a politicii de integrare europeană, care determină reticenţa autorităţilor de la Bruxelles faţă de demersurile Chişinăului. În pofida unor patetice retorici integraţioniste însuşite şi exploatate de toate structurile puterii, totuşi prea puţin s-a făcut în direcţia integrării europene a statului nostru. Este necesar de amintit că Republica Moldova a acţionat defectuos şi lent în vederea implementării prevederilor Acordului de Parteneriat şi Cooperare (APC), n-a depus încă o cerere oficială de asociere la UE, s-a manifestat pasiv în cadrul Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est (PSESE), temporizînd procesul de semnare a acordurilor de liber schimb, prevăzut în Memorandumul de Înţelegere (MdÎ) privind Liberalizarea şi Facilitarea Comerţului în Europa de Sud-Est etc.

Este evident că în anul 2002 instabilitatea politică s-a acutizat, fenomen remarcat şi de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (APCE), care prin Rezoluţia din 24 aprilie 2002 îşi exprima “profunda preocupare în legătură cu evenimentele ce au loc în Republica Moldova începînd din ianuarie 2002, precum şi îngrijorarea faţă de degradarea continuă şi radicalizarea climatului politic, ce pun în pericol stabilitatea acestui stat”[1]. APCE a remarcat, de asemenea, o contestare fermă a puterii şi din partea societăţii civile, cerînd ţărilor “direct interesate de problemele Republicii Moldova să contribuie la stabilizarea proceselor democratice din acest stat, respectînd integritatea şi suveranitatea lui”[2]. Îngrijindu-se de îndeplinirea, chiar şi incompletă, a recomandărilor Consiliului Europei (CE), puterea a reuşit să convingă Adunarea Parlamentară a acestei instituţii de restabilirea climatului politic în Republica Moldova, fapt care transpare din textul Rezoluţiei APCE din 26 septembrie 2002[3]. APCE îşi manifesta în acelaşi timp “dezamăgirea faţă de lipsa de interes pentru dialog din partea Guvernului şi Parlamentului Republicii Moldova”, mai ales în condiţiile în care “opţiunile de integrare europeană şi creştere a eficienţei politicilor în stat sînt anunţate a fi de interes prioritar pentru întreaga societate”[4].

Situaţia actuală nu ne permite să fim deloc optimişti în privinţa stabilităţii politice din ţară, în situaţia în care protestele împotriva partidului de guvernămînt au devenit o platitudine, în timp ce puterea continuă să-şi manifeste resentimentele sale faţă de partidele din opoziţie şi să fie insuficient receptivă la doleanţele acestora.

Neglijarea principiului separaţiei puterilor s-a conturat mai cu seamă în cazurile în care una dintre puteri a tins să-şi asume atribuţii în plus în virtutea intenţiilor, în aparenţă, pozitive de soluţionare a crizelor, accentuate de efectele management-ului neadecvat al aceloraşi structuri. Deşi se poate spune că niciodată în aceşti ani n-a existat o distincţie clară între atribuţiile puterilor statului, se poate constata că după alegerile parlamentare din 25 februarie 2001, în condiţiile modificării formei de guvernămînt în republică parlamentară la 5 iulie 2000, acest principiul constituţional nu este întru totul respectat. Parlamentul a ales Preşedintele ţării şi a aprobat componenţa Guvernului, al cărui şef a fost propus de Vladimir Voronin, care este şi preşedintele PCRM, formaţiune ce deţine 71 de mandate în Legislativ, suficiente pentru modificarea Constituţiei Republicii Moldova. Astfel, putem constata existenţa unui cerc vicios al competenţelor puterii care depăşeşte cadrul impus de Legea supremă. Mai mult, fenomenul limitării independenţei puterii judecătoreşti, constatată atît de experţii autohtoni, cît şi de cei străini, compromite ideea de delimitare distinctă a atribuţiilor puterii în Republica Moldova.

Concluzii

În contextul iniţiativei recente a Preşedintelui ţării, Vladimir Voronin, privind elaborarea strategiei de integrare europeană a Republicii Moldova este salutabilă şi benefică crearea Comisiei naţionale pentru integrare europeană, precum şi intenţia de instituire a Departamentului Integrare Europeană pe lîngă MAE al Republicii Moldova. Este utilă, bineînţeles, şi decizia organului legislativ, din 28 februarie 2003, privind constituirea Comisiei Parlamentului Republicii Moldova pentru integrare europeană care urmează să colaboreze cu Comisia naţională pentru integrare europeană în vederea ajustării legislaţiei noastre la cea comunitară. Se cere însă de remarcat că pentru dinamizarea şi eficientizarea procesului de integrare europeană a statului nostru s-ar putea institui şi alte structuri noi, folosindu-se drept exemplu mecanismul instituţional intern de promovare a relaţiilor dintre Moldova şi UE, propus în Strategia Republicii Moldova privind asocierea la UE, semnată la 19 iunie 2000 de liderii a 23 de formaţiuni politice din ţara noastră[5].

Indiferent însă de numărul unor asemenea instituţii menite să dinamizeze procesul de integrare europeană a statului nostru, nu se va putea ajunge la rezultate semnificative în cadrul acestui proces dacă nu va exista un real interes al elitei politice pentru: promovarea consecventă şi coerentă a politicii de integrare europeană; implementarea integrală a APC; dinamizarea participării Moldovei în cadrul PSESE; semnarea şi punerea în aplicare a acordurilor de liber schimb conform prevederilor MdÎ privind Liberalizarea şi Facilitarea Comerţului în Europa de Sud-Est etc. În acelaşi timp, va fi necesar să depunem o cerere oficială de asociere la UE, să intensificăm demersurile noastre oficiale pe lîngă organismele europene şi statele membre ale UE în vederea semnării unui Acord de Asociere (AA) sau a unui Acord de Stabilizare şi Asociere (ASA), precum şi să tindem a ne diversifica legăturile noastre politice, economice şi culturale bilaterale cu statele membre ale UE şi cu statele asociate la această comunitate. Ulterior, va fi necesară şi depunerea unei cereri oficiale de aderare la UE.

Toate acestea vor trebui să se producă pe fundalul unor ample transformări democratice, avîndu-se în vedere creşterea gradului de receptivitate al instituţiilor statului faţă de doleanţele unui număr cît mai mare de actori sociali; edificarea şi menţinerea dialogului continuu, deschis şi eficient dintre putere şi opoziţie; identificarea şi valorificarea soluţiilor integratoare ale societăţii moldoveneşti; promovarea compromisului ca metodă de depăşire a veleităţilor elitei politice; angajarea reprezentanţilor societăţii civile într-un parteneriat de lungă durată cu instituţiile puterii etc. Cu alte cuvinte, credibilitatea demersurilor de politică externă va trebui fundamentată pe un complex inerent şi complementar de măsuri promovate pe plan intern.

1.2  Sistemul judiciar

Context actual

Autorităţile moldoveneşti au depus eforturi apreciabile în vederea reformării sistemului judiciar, concretizate prin adoptarea unui şir de legi care s-au dorit a fi fundamentate pe rigorile sistemelor judiciare europene, eforturi care constituie într-un prim-pas spre valorificarea valorilor şi realizărilor democratice în acest domeniu.

În vederea executării prevederilor Concepţiei reformei judiciare şi de drept, precum şi ale Constituţiei Republicii Moldova, din 29 iulie 1994, în a doua jumătate a anilor ‘90 au fost adoptate mai multe legi, prin care se abandonau majoritatea uzanţelor ce îngrădeau independenţa puterii judecătoreşti în perioada sovietică. Între acestea putem menţiona:

-         Legea nr. 514-XIII privind organizarea judecătorească, din 6 iulie 1995;

-         Legea nr. 947 privind Consiliului Superior al Magistraturii, din 19 iulie 1996;

-         Legea cu privire la calificarea şi atestarea judecătorilor, din 19 iulie 1996;

-         Legea cu privire la colegiul de disciplină şi responsabilitatea disciplinară a judecătorilor, din 19 iulie 1996;

-         Legea nr. 544-XIII privind statutul judecătorului, din 20 iulie 1995;

-         Legea nr. 836 cu privire la sistemul instanţelor judecătoreşti militare, din 17 mai 1996;

-         Legea cu privire la instanţele judecătoreşti economice;

-         Legea cu privire la avocatură, din 13 mai 1999.

Prin Constituţia Republicii Moldova s-a recunoscut principiul separării puterilor în stat şi a fost proclamată, astfel, independenţa judecătorului. Potrivit Legii cu privire la organizarea judecătorească, sistemul judiciar din Republica Moldova a fost reorganizat într-un sistem format din patru trepte, fapt ce corespunde, în mare parte, normelor şi standardelor europene[6]. După modelele francez şi românesc a fost înfiinţat Consiliului Superior al Magistraturii (CSM), drept organ al autoadministrării puterii judecătoreşti. Potrivit legislaţiei în vigoare, CSM este un organ independent, format în vederea organizării şi autoadministrării sistemului judecătoresc şi este garantul independenţei autorităţii judecătoreşti.

Continuînd reforma sistemului judiciar, Parlamentul actual a adoptat Codul civil al Republicii Moldova. Activitatea esenţială de examinare şi definitivare a textului noului Cod civil a avut loc în anul 2001 şi în primele trei luni ale anului 2002, perioadă în care Comisia juridică a prezentat Parlamentului spre examinare cinci cărţi ale Codului civil, care au şi fost adoptate definitiv la 5 aprilie 2002.

Tot în aprilie 2002 a fost adoptat într-un termen relativ restrîns noul Cod penal al Republicii Moldova. Suplimentarea Comisiei juridice responsabile de definitivarea proiectelor noilor coduri cu încă doi deputaţi, a permis intensificarea ritmului de examinare a codurilor de procedură civilă şi penală, astfel încît acestea au putut fi adoptate în aprilie şi, respectiv, mai 2003. Adoptarea acestora s-a dorit a se fi produs pînă la preluarea de către Republica Moldova a preşedinţiei Comitetului de Miniştri al CE. Intrarea în vigoare a acestor coduri însă urmează a se realiza pînă la sfîrşitul lunii iunie, în conformitate cu prevederile constituţionale şi recomandările CE. Principalele probleme care pot apărea în legătură cu aplicarea prevederilor acestora vor rămîne a fi reformarea structurilor existente, pregătirea cadrelor profesioniste şi, evident, asigurarea financiară şi tehnico-materială a realizării reformei procesuale civile şi penale.

Parlamentul de legislatura a XV-a a mai adoptat:

-         Legea pentru modificarea şi completarea unor acte legislative referitoare la instanţele judecătoreşti prin care s-a decis mărirea numărului de judecători ai CSJ şi instituirea funcţiei de vicepreşedinte al CSJ, care să fie responsabil de examinarea litigiilor economice;

-         Hotărîrea cu privire la numirea în funcţie a unor judecători ai CSJ, prin care în funcţia de judecători  ai acestei instituţii au fost numite trei persoane, iar doi judecători au fost promovaţi în funcţiile de vicepreşedinţi ai colegiilor penal şi civil ale instanţei judecătoreşti supreme. Se cere de remarcat faptul că concursurile de ocupare a acestor funcţii nu au fost făcute publice, iar hotărîrea în cauză a fost luată în lipsa fracţiunilor Alianţei Social-Democrate şi cea a Partidului Popular Creştin Democrat;

-         Legea pentru modificarea unor acte legislative referitoare la statutul judecătorului;

-         Legea cu privire la notariat, care introduce instituţia notarului de stat, exclude instituţia de notar asistent, introduce licenţa pentru activitatea notarială, exclude monopolul Uniunii Notarilor etc.

În ultima perioadă însă au fost întreprinse o serie de măsuri pasibile de limitarea independenţei puterii judecătoreşti, şi anume: epurările de cadre din sistemul judecătoresc, adeseori în virtutea altor criterii decît cele profesioniste (numai în anul 2002 au fost suspendaţi din funcţii peste 200 de judecători); reorganizarea tribunalelor în curţi de apel, proces care, potrivit opiniei unor reprezentanţi ai partidelor de opoziţie, va fi folosit în scopul neutralizării judecătorilor incomozi puterii[7]; modificările operate la Legea nr. 544-XIII privind statutul judecătorului şi la Legea nr. 947 privind Consiliului Superior al Magistraturii. Actualmente este contestat dreptul şefului statului şi al Parlamentului de a respinge în mod repetat candidaţii propuşi de CSM pentru funcţia de judecător, fapt care subminează statutul CSM de organ independent al puterii judecătoreşti, precum şi norma din Legea cu privire la avocatură care îi obligă pe avocaţi să facă parte din Baroul avocaţilor din Moldova.

Astfel, chiar dacă s-au înregistrat tendinţe îndrăzneţe de reformare a sistemului judiciar în Republica Moldova, ele nu au produs efectele dorite pentru că a lipsit consecvenţa şi perseverenţa guvernelor în vederea reformării ireversibile a acestui sistem în spiritul concepţiei de reformă, normelor constituţionale şi practicii internaţionale. În acest context, mai mulţi experţi în domeniu susţin faptul că reformele din sistemul judiciar au purtat în ultimii ani mai mult un caracter formal, mimîndu-se astfel măsurile de reformă şi urmărindu-se, de fapt, perpetuarea vechilor stereotipuri organizatorice şi de gestionare. Drept pildă poate fi adus cazul Legii cu privire la contenciosul administrativ, adoptată în scopul eludării responsabilităţii depline a statului în faţa cetăţeanului.

Sistemul judiciar continuă să păstreze multiple disfuncţii, care s-au păstrat datorită faptului că reforma sistemului judiciar a fost promovată mai curînd în urma insistenţei corpului judecătoresc, fără a fi constituit un act deliberat al elitei politice[8]. Printre multiplele imperfecţiuni care persistă putem menţiona: instanţele judecătoreşti nu sînt dorite a fi percepute de către elita politică drept o ramură distinctă a puterii de stat, fapt care explică imixtiunile celorlalte două puteri în afacerile puterii judecătoreşti; inexistenţa unor organe de control al activităţii judiciarului. În fond, funcţiile de control derivă din competenţa CSM, fără însă ca această prerogativă să fie prevăzută în mod expres; planificarea defectuoasă şi gestionarea neprofesionistă etc.

Pe lîngă acestea, s-ar mai putea remarca problemele de ordin material cu care se confruntă sistemul judiciar: autoritatea judecătorească depinde de finanţarea ei de către Executiv, care, mai mult, este insuficientă, acoperind doar 70-80 la sută din necesităţile ei minime; baza tehnico-materială şi salarizarea sînt inadecvate. Asigurarea financiară cuvenită ar trebui însă, ceea ce este destul de important, să fie însoţită de evaluarea performanţelor sectorului, raţionalizat în raport cu succesele înregistrate.

Astfel, în pofida succeselor atinse, problemele sistemului nostru judiciar, care îi erodează eficienţa, variază de la calitatea scăzută a deciziilor, lipsa de previziune şi costul mare al serviciilor pînă la lipsa accesului la serviciile juridice şi judiciare. Din punctul de vedere al administrării judiciare se constată faptul că judecătorii de rînd nu sînt reprezentaţi adecvat în structurile guvernamentale şi nu au posibilitatea de a-şi exprima interesele, iar executivul, inclusiv procurorul, se bucură de o autoritate excesivă în sistemul judiciar.

Concluzii

Dincolo de faptul că instituţiile specializate ale statului nostru vor trebui să demareze un proces amplu de armonizare a actelor legislative în vigoare şi viitoare cu rigorile UE, proces care este poate cel mai dificil din şirul de măsuri menite să apropie progresiv Republica Moldova de standardele europene, se impun de asemenea: promovarea prioritară şi consecventă a acţiunilor de reformă a sistemului judiciar; respectarea independenţei puterii judecătoreşti; instituirea unui mecanism de aplicare riguroasă a deciziilor judecătoreşti; reechilibrarea rolului procuraturii în sistemul judiciar şi armonizarea acestuia în raport cu apărarea; asigurarea unei finanţări adecvate a sistemului judiciar, precum şi organizarea activităţilor de instruire şi recalificare a judecătorilor şi procurorilor. La acest şir de recomandări putem alătura, de asemenea, perfecţionarea cadrului juridic şi instituţional existent în vederea eliminării contradicţiilor existente.

Reieşind din dificultatea şi complexitatea transformărilor care se impun a fi operate în acest domeniu, Republica Moldova ar putea solicita suportul experţilor instituţiilor europene, din statele membre ale UE şi din cele asociate organismului european cu scopul stabilirii conformităţii actelor legislative adoptate pe plan intern cu normele legislaţiei comunitare.

1.3  Eradicarea corupţiei

Context actual

După declararea independenţei Republicii Moldova, au fost adoptate un şir de acte menite să formeze cadrul necesar combaterii eficiente a corupţiei şi crimei organizate. Între acestea putem menţiona:

-         Decretul Preşedintelui nr. 104 privind măsurile de combatere a corupţiei în organele puterii de stat şi administraţiei de stat, din 30 aprilie 1992, prin care s-a instituit Consiliul coordonator pentru combaterea corupţiei;

-         Decretul Preşedintelui nr. 315, din 8 noiembrie 1994, prin care s-a dispus crearea pe lîngă Guvern a Consiliului coordonator pentru combaterea criminalităţii şi corupţiei, şi asigurarea menţinerii ordinii de drept;

-         Legea serviciului public nr. 443-XIII, din 4 mai 1995;

-         Hotărîrea Parlamentului nr. 518-XIII, din 7 iulie 1995, prin care a fost creată Comisia parlamentară specială în scopul executării controlului asupra executării legislaţiei privind combaterea corupţiei;

-         Legea nr. 900-XIII privind combaterea corupţiei şi protecţionismului, din 27 iunie 1996;

-         Decretul Preşedintelui nr. 116-II privind crearea Departamentului pentru combaterea crimei organizate şi corupţiei, din 7 aprilie 1997;

-         Hotărîrea Guvernului nr. 1017 prin care a fost aprobat Programul de Stat privind combaterea criminalităţii, corupţiei şi protecţionismului pentru anii 1999-2002, din 4 noiembrie 1999[9].

Eradicarea corupţiei a devenit şi una din priorităţile Preşedintelui Vladimir Voronin, continuîndu-se consolidarea cadrului normativ şi instituţional ce vizează fenomenul corupţiei. Astfel, putem menţiona:

-         Decretul Preşedintelui nr. 57-III, din 28 mai 2001, prin care s-a dispus crearea pe lîngă Preşedintele Republicii Moldova a Consiliului coordonator în problemele combaterii corupţiei;

-         Legea cu privire la Centrul pentru Combaterea Crimelor Economice şi Corupţiei, prin care s-a stabilit: statutul acestui centru, drept organ central specializat în combaterea infracţiunilor din domeniul activităţii economico-financiare şi de corupţie; principiile activităţii sale şi responsabilităţile acestuia;

-         Legea privind declararea şi controlul averii demnitarilor de stat, a judecătorilor, procurorilor, funcţionarilor publici şi altor persoane cu funcţii de conducere, lege fiind considerată drept un factor esenţial pentru combaterea corupţiei şi asigurarea transparenţei activităţii autorităţilor publice şi a persoanelor de prim-rang. Legea stabileşte: termenul de declarare a veniturilor; modalitatea de declarare şi control a veniturilor şi proprietăţii demnitarilor de stat; subiecţii declarării; obiectul declarării; organele abilitate cu funcţia de colectare a declaraţiilor; secretul informaţiilor şi transparenţa declaraţiilor; răspunderea subiecţilor vizaţi etc.

-         Legea pentru modificarea unor acte legislative referitoare la procuratură, prin care s-a stabilit că în cadrul procuraturii Republicii Moldova se va înfiinţa procuratura specializată anticorupţie care va trebui să supravegheze respectarea legislaţiei de către CCCEC;

-         Legea pentru aprobarea regulamentelor privind modul de organizare şi funcţionare a Comisiilor de control al declaraţiilor cu privire la venituri şi proprietate, adoptată în scopul asigurării realizării prevederilor Legii cu privire la declararea veniturilor. Regulamentele aprobate de Parlament stabilesc că în cazul în care se depistează nereguli sau încălcări în prezentarea declaraţiilor, comisiile respective au dreptul de a sesiza CCCEC, care va putea verifica datele şi intenta dosare persoanelor responsabile de comiterea unor infracţiuni.

În plus, Republica Moldova a aderat în 2001 la Grupul de State contra Corupţiei (GRECO) şi la două iniţiative ale Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est: Iniţiativa Anticorupţie (SPAI) şi Iniţiativa împotriva Crimei Organizate (SPOC).

Raportul Global asupra Corupţiei pentru anul 2002, lansat în ianuarie 2003 la Londra de către Transparency International, arată însă că deşi “Preşedintele Republicii Moldova, Vladimir Voronin, tinde să fie tratat ca un luptător împotriva corupţiei, eforturile sale par a fi îndreptate mai mult spre cîştigarea voturilor decît spre identificarea unor soluţii în această problemă”[10]. Raportul mai scoate în evidenţă faptul că lipsesc modalităţile de aplicare a retoricii anticorupţie în programe consecvente şi efective de eradicare a fenomenului respectiv. Într-un alt raport, din aprilie 2003, Transparency International plasează Republica Moldova pe primul loc în rîndul celor mai corupte state din Europa.

Astfel, în pofida tuturor realizărilor normative şi instituţionale, după mai mulţi ani de eforturi în vederea eradicării acestui fenomen vicios, se constată chiar o escaladare a lui în mai multe sectoare ale vieţii publice şi private, avînd un impact negativ enorm asupra dezvoltării statului nostru. Se poate constata, aşadar, că măsurile luate sub aspect legislativ şi instituţional nu îşi găsesc o aplicabilitate reală în practică, fapt care explică ineficienţa lor şi rezultatele minore atinse în direcţia combaterii corupţiei. Mai mult, se cere de remarcat că lipsa unor rezultate perceptibile şi cuantificabile benefice se datorează nu numai voinţei politice insignifiante manifestate în acest sens, dar, într-o măsură mai mică, şi vidului normativ şi contradicţiilor legislative existente în acest domeniu. De pildă, deşi Republica Moldova a semnat Convenţia civilă şi penală asupra corupţiei, în legislaţia naţională rămîn a fi operate destule modificări importante în vederea ajustării acesteia la prevederile convenţiei respective.

În scopul standardizării legislaţiei Republicii Moldova cu privire la corupţie în raport cu rigorile europene ar putea fi binevenită solicitarea asistenţei instituţiilor internaţionale de profil care ar realiza expertiza actelor noastre legislative şi se impune fructificarea beneficiilor de pe urma prezenţei statului nostru în cadrul unor structuri regionale, europene şi internaţionale care ar fi dispuse să monitorizeze punerea în aplicare a elaborărilor legislative specifice domeniului de faţă.

În ultimă instanţă, în Republica Moldova nu se atestă existenţa unei colaborări eficiente dintre autorităţi, societatea civilă şi sectorul privat în ce priveşte coordonarea măsurilor de prevenire şi combatere a actelor de corupţie.

Concluzii

Corupţia în Republica Moldova a afectat toate domeniile activităţii publice şi private. Acest fenomen este determinat de nivelul scăzut al dezvoltării ţării noastre; de percepţia defectuoasă a efectelor actelor de corupţie, în lipsa unor campanii de informare şi de sensibilizare a publicului larg în acest sens; de tolerarea de către populaţie, funcţionari publici a delictelor de corupţie şi de penetrarea puternică a flagelului corupţiei în structurile puterii, neinteresate suficient în vederea identificării şi sancţionării drastice a persoanelor culpabile de fapte de corupţie.

În vederea eradicării fenomenului corupţiei se cere, în primul rînd, transpunerea efectivă a reglementărilor normative cu privire la corupţie în practică. Apoi, este necesar de a fi asigurate gradul necesar de autonomie al persoanelor menite de a preveni, urmări, ancheta şi sancţiona infracţiunile de corupţie, precum şi protecţia persoanelor care divulgă actele de corupţie. Nu mai puţin importantă este asigurarea unui înalt grad de transparenţă în cazul ocupării funcţiilor publice şi în cel al declarării veniturilor de către funcţionarii publici, a căror veridicitate vor trebui a fi verificare cu rigurozitate. Cadrul normativ cu privire la corupţie, deşi destul de complex, trebuie completat, modificat în sensul eliminării contradicţiilor legislative din acest domeniu, dar şi ajustat la prevederile convenţiilor internaţionale semnate de Republica Moldova. Eradicarea corupţiei va imposibilă în lipsa unui real interes de combatere a ei din partea puterii, fără o asigurare tehnico-materială adecvată a structurilor de stat specializate în acest domeniu, precum şi în lipsa coordonării acţiunilor de combatere a corupţiei dintre autorităţi, societatea civilă şi sectorul privat.

Toate aceste măsuri urmează a fi însoţite de desfăşurarea unor campanii de informare în masă privind efectele nocive ale fenomenului corupţiei, în vederea promovării normelor etice de conduită şi edificării unei atitudini intolerante faţă de faptele de corupţie. În scopul standardizării legislaţiei naţionale cu privire la corupţie în raport cu uzanţele legislative ale UE în acest domeniu, putem solicita, de asemenea, asistenţa instituţiilor internaţionale de profil în vederea efectuării expertizei actelor legislative şi măsurilor de combatere a corupţiei.

1.4  Societatea civilă

Context actual

Activitatea ONG-urilor din Republica Moldova este reglementată de cîteva acte legislative, între care:

-         Legea cu privire la organizaţiile obşteşti nr. 837, din 17 mai 1996, care se referă la constituirea şi activitatea asociaţiilor obşteşti;

-         Legea cu privire la fundaţii nr. 581-XIV, din 30 iulie 1999, care furnizează contextul normativ cu privire la activitatea acestora.

În octombrie 2002 a fost adoptată Legea cu privire la filantropie şi sponsorizare, al cărei proiect a constituit obiectul unor observaţii critice din partea reprezentanţilor mediului asociativ din Republica Moldova. Aceste critici au determinat Guvernul să dea publicităţii proiectul de lege şi să solicite recomandări în scopul îmbunătăţirii conţinutului său. În cele din urmă, proiectul a fost votat fără să sufere modificări esenţiale în raport cu varianta sa iniţială.

În contextul elucidării realizărilor din acest domeniu, deşi nefructificate în totalitate, se mai cere de remarcat faptul că ţara noastră a aderat la Declaraţia privind parteneriatul stat-ONG din sud-estul Europei.

Cadrul legislativ autohton cu privire la organizaţiile obşteşti permite, în general, înregistrarea relativ uşoară a ONG-urilor moldoveneşti şi presupune acordarea statutului de utilitate publică organizaţiilor care activează în interesul public, spre deosebire de cele ale căror activitate vizează mai puţin acest interes. Există cazuri însă în care se constată o înregistrare mai anevoioasă a ONG-urilor care activează în mediu rural, deoarece procedura respectivă are loc cu asentimentul consiliului local care se întruneşte o dată la trei luni. Nu se cunosc prea multe cazuri în care pentru înregistrarea unei astfel de organizaţii s-a convocat un consiliu local extraordinar.

Deşi avem înregistrate actualmente mai mult de 2600 ONG-uri, care acumulează în fiecare an un volum tot mai mare de resurse umane, financiare, materiale şi instituţionale, fapt care-i sporeşte evident potenţialul de acţiune, rapoartele experţilor străini scot în evidenţă faptul că societatea civilă moldovenească nu este încă suficient dezvoltată[11].

Analizînd relaţiile din ultimii cîţiva ani dintre ONG-uri şi alţi actori sociali, putem observa însă o creştere a numărului cazurilor de colaborare dintre aceşti subiecţi sociali atît la nivel naţional, cît şi la nivel local. O dată cu creşterea numărului de ONG-uri în multiple localităţi ale ţării, s-au intensificat exemplele de conlucrare cu administraţia publică locală, orientată spre soluţionarea unei game variate de probleme cu care se confruntă comunităţile locale. Totuşi încă multe rămîn de făcut pentru încurajarea şi consolidarea ONG-urilor care activează în afara mediului urban, în care activismul organizaţiilor obşteşti rămîne a fi mai înalt.

De asemenea, se cere de remarcat că interacţiunea dintre activităţile mediului asociativ, pe de o parte, şi cele ale partidelor politice, sindicatelor din Republica Moldova, pe de altă parte, este încă destul de firavă. Nu există destule exemple care ar ilustra existenţa unui parteneriat perpetuu şi eficient între organizaţiile obşteşti şi formaţiunile politice ţara noastră. Puţine exemple de acest fel pot fi invocate şi în cazul raporturilor cu sindicatele. Astfel, de rînd cu constatarea coalizării fragile dintre ONG-uri şi alţi actori sociali, putem remarca abilităţile firave de advocacy ale organizaţiilor obşteşti.

Organizaţiile neguvernamentale au făcut totuşi unele progrese în vederea coalizării lor şi consolidării durabile a sectorului, deşi mai persistă suspiciunea şi lipsa de încredere între ONG-uri, care afectează regruparea acestora pentru a putea fi mai lesne înfruntate situaţiile de problemă şi, implicit, ponderea lor socială. Disensiunile din interiorul mediului asociativ slăbesc potenţialul acestuia, capacitatea lui de a reacţiona solidar la provocările indigene şi exogene, complică identificarea direcţiilor comune de dezvoltare a sectorului, în special, şi a societăţii, în general. Acestea se datorează intereselor pestriţe, lipsei viziunilor integratoare şi cuprinzătoare, inexistenţei unui mecanism de coordonare eficientă a activităţii ONG-urilor, a unui cod deontologic şi cvasidependenţei acestora de finanţatorii externi a căror interese nu coincid deseori cu necesităţile vitale ale statului.

Mai mulţi experţi în domeniu susţin că principala problemă a sectorului necomercial rămîne a fi determinată de incapacitatea statului de a elabora şi aplica o strategie coerentă şi raţională de utilizare a potenţialului în continuă creştere a acestui sector[12]. Mai mult, se observă reglementarea relativ confuză a activităţilor ONG-urilor şi a taxării acestora, astfel încît raportarea financiară existentă nu corespunde pe deplin specificului sectorului[13]. Se cere, de asemenea, un  sprijin mai mare din partea statului şi mediului de afaceri în vederea sporirii rolului social al sectorului asociativ. Statul este deseori puţin receptiv la iniţiativele sectorului asociativ şi îi ignorează importanţa, fenomene ce pot fi demonstrate şi prin participarea pasivă a autorităţilor la dialogul cu reprezentanţii acestui sector, substanţializat o dată la doi ani prin forumul organizaţiilor neguvernamentale.

În perioada guvernării actuale comunitatea organizaţiilor neguvernamentale din Republica Moldova a fost surprinsă de unele iniţiative ale autorităţilor care vizează dealtfel şi interesele sectorului trei, fără a i se solicita cel puţin o atitudine. În acest context, putem invoca exemplul proiectului cu privire la controlul public asupra activităţii de stat, lansat de Preşedinţie, cu atît mai mult că reprezentanţii mediului asociativ nu au solicitat adoptarea unei astfel de legi, lipsită de o reală relevanţă, în situaţia în care nu face decît să dubleze unele principii constituţionale, prevederile unor acte internaţionale şi altor legi adoptate deja. Proiectul Preşedinţiei însă nu propune nimic nou sub aspectul creării unui cadru favorabil accesului ONG-urilor la informaţiile de interes public, la mass-media publică pentru a-şi exprima punctele de vedere faţă de unele fenomene şi evenimente specifice societăţii moldoveneşti şi la justiţie, deşi, în ultimii ani, sectorul organizaţiilor necomerciale a insistat tocmai asupra acestor revendicări.

În acelaşi context, merită a fi remarcat faptul că Parlamentul, Preşedinţia şi Guvernul au numit noii membri ai Comisiei de certificare a utilităţii publice a ONG-urilor fără să consulte, cel puţin, opinia foştilor membri ai acestei Comisii sau a reprezentanţilor Consiliului ONG-urilor.

Iniţiativa Preşedintelui referitoare la “pactul social”, văzut de către Preşedinţie drept un prim-pas spre “edificarea societăţii civile”, este şi ea lipsită încă de o finalitate perceptibilă şi benefică pentru mediul asociativ.

Concluzii

Asigurarea cadrului legislativ, şi aşa imperfect, cu privire la ONG-uri nu este condiţia suficientă şi determinantă a dezvoltării acestora. Mediul asociativ are nevoie de un dialog permanent şi eficient cu instituţiile statului, orientat în direcţia soluţionării amiabile şi optime a problemelor reale ale sectorului trei şi celor de interes comun.

Pentru aceasta se impun: facilitarea accesului ONG-urilor la informaţia deţinută de instituţiile statului, la mass-media publică; consultarea instituţiilor societăţii civile în procesul de elaborare şi promovare a politicilor sectoriale ale statului; crearea condiţiilor optime valorificării cadrului legislativ existent cu privire la sectorul asociativ, precum şi completarea acestui cadru cu noi reglementări referitoare la raportarea financiară, prestarea serviciilor contra plată, înregistrarea operativă a organizaţiilor neguvernamentale din mediul rural etc. Se cere, de asemenea, dinamizarea activităţii ONG-urilor din mediul rural prin stimularea parteneriatului dintre acestea şi administraţia publică locală. Încurajarea parteneriatului dintre comunitatea de ONG-uri, pe de o parte, şi alţi actori sociali, pe de altă parte, nu este mai puţin importantă.

Mai mult, trebuie valorificat potenţialul de coalizare a sectorului asociativ prin perfecţionarea mecanismelor de coordonare a activităţii ONG-urilor, respectarea riguroasă a unui cod deontologic, precum şi prin identificarea direcţiilor comune de dezvoltare. În acelaşi context, este dezirabilă asigurarea unui grad suficient de transparenţă în activitatea Comisiei de certificare a utilităţii publice a ONG-urilor şi susţinerea organizaţiilor neguvernamentale din partea statului şi agenţilor economici.

Pe termen mediu, statul ar putea pune în aplicare o strategie coerentă şi optimă de utilizare a potenţialului în creştere al mediului asociativ, concepută şi pentru dinamizarea colaborării ONG-urilor noastre cu cele din statele membre ale PSESE în vederea implementării proiectelor de natură transfrontalieră. Suportul statului va fi necesar şi în cazul determinării donatorilor externi în sensul armonizării strategiilor lor de finanţare cu necesităţile vitale ale Republicii Moldova.

Indiferent de domeniile în care activează organizaţiile neguvernamentale, una dintre sarcinile primordiale ale acestora rămîne a fi organizarea campaniilor de informare şi sensibilizare a opiniei publice privind importanţa procesului de integrare europeană a Republicii Moldova. Mediul asociativ şi-ar putea aduce aportul, de asemenea, în procesul de elaborare şi implementare  a strategiei de integrare europeană a Republicii Moldova. În acest scop ar putea fi constituit un consorţiu de ONG-uri care, în paralel cu instituţiile statului, ar monitoriza, reflectînd prin rapoarte anuale, procesul de implementare al viitoarei strategii de integrare europeană a statului nostru.

1.5  Partidele politice

Context actual

Activitatea partidelor politice este reglementată de:

-         Legea privind partidele şi alte organizaţii social-politice nr. 718-XII, din 17 septembrie 1991;

-         Codul electoral nr. 1381-XIII, din 21 noiembrie 1997.

Modificările operate ulterior acestor acte au vizat, în fond, restrîngerea libertăţilor de care beneficiau iniţial partidele. Caracterul restrictiv al textului ulterior al acestor documente rezultă, în general, în reducerea forţată a numărului de partide şi în creşterea numărului de voturi nereprezentate în Legislativ.

Înăsprirea cadrului legislativ în raport cu partidele politice a devenit o evidenţă la sfîrşitul anilor ’90, cînd prevederile noi ale Legii privind partidele şi alte organizaţii social-politice au impus reînregistrarea formaţiunilor politice în 1999, dar în condiţiile creşterii baremului minim de membri necesar îndeplinirii acestei proceduri, de la 300 membri pînă la 5000 membri. Astfel, condiţiile mult mai dure de reînregistrare nu au permis unui număr considerabil de partide cu pondere mai mică în societate să le îndeplinească cu succes. Transformările operate Codului electoral au vizat şi ele restîngerea libertăţilor sistemului de partide. Astfel, în 2000 a fost mărit pragul de trecere în organul legislativ de la 4% la 6%, fenomen ce a făcut imposibilă reprezentarea în actualul Parlament a circa 28% din alegători. În 2002 a fost însă introdus pragul electoral succesiv: 6% pentru o formaţiune politică, 9% pentru două şi 12% pentru trei şi mai multe. Aceasta s-a produs în situaţia în care s-a observat o descreştere constantă a numărului de alegători care participă la alegeri, precum şi o majorare a numărului de voturi nereprezentate în organul legislativ al ţării, lucru ce atenuează evident unul din avantajele actualului sistem electoral proporţional.

Dialogul şi conlucrarea dintre partidele politice din Republica Moldova s-au erodat simţitor în anul 2002. După mai bine de trei luni de proteste, perioadă în care a fost suspendată, în mod disproporţionat, activitatea PPCD şi anulată această decizie, situaţia partidelor politice a reintrat în relativă acalmie după ce APCE a adoptat la 24 aprilie 2002 Rezoluţia privind funcţionarea instituţiilor democratice în Republica Moldova. Rezoluţia înaltului for european recomanda între altele măsuri menite să restabilească raporturile fireşti unei societăţi democratice dintre partidele politice. Astfel, APCE a recomandat încetarea de către PPCD a manifestaţiilor de protest şi suspendarea urmăririi judiciare a protestatarilor; abţinerea autorităţilor de la ridicarea imunităţii parlamentare a unor deputaţi creştin-democraţi; consolidarea şi respectarea drepturilor opoziţiei politice; instituirea Mesei Rotunde cu Statut Permanent (MRSP) menite să angajeze partidele într-un dialog politic deschis, onest şi continuu, prin respectarea normelor statului de drept şi a procedurilor democratice.

În vederea onorării obligaţiilor luate faţă de APCE, vizînd consolidarea drepturilor opoziţiei, la 26 iulie 2002, autorităţile au adoptat amendamente la Legea privind statutul deputatului, prin care s-a exclus din textul legii prevederile referitoare la posibilitatea ridicării mandatului de deputat pentru absenţa de la şedinţele plenare ale Legislativului, pentru acţiuni anticonstituţionale etc. Legea a acordat acest drept exclusiv Curţii Constituţionale (CC).

Pentru a împiedica atragerea elevilor în eventuale acţiuni de protest, Parlamentul a recurs la completarea Codului contravenţional, votînd Legea pentru modificarea unor acte legislative referitoare la modul de organizare şi participare la manifestaţii publice, stabilind sancţiuni pentru antrenarea copiilor în acţiuni politice sau asocierea acestora în formaţiuni politice. De asemenea, s-au stabilit anumite condiţii pe care trebuie să le îndeplinească deputaţii atunci cînd doresc să organizeze mitinguri, întruniri şi alte manifestaţii publice.

În urma acestor şi altor modificări legislative, APCE a recunoscut prin Rezoluţia din 26 septembrie 2002 faptul că au fost depuse eforturi încurajatoare pentru iniţierea dialogului între partidele politice şi a apreciat asigurarea unor garanţii legislative opoziţiei parlamentare. Prin conţinutul acestei rezoluţii, APCE a remarcat însă şi unele inadvertenţe în textele legilor votate de Legislativ. Astfel, înaltul for european a recomandat autorităţilor moldoveneşti să garanteze în mod univoc principiul irevocabilităţii mandatului de deputat, modificînd din nou Legea privind statutul deputatului, să angajeze o largă colaborare a societăţii şi să asocieze realmente opoziţia în lucrările parlamentare în condiţiile examinării viitoare a proiectelor de reformă constituţională. Adunarea a mai avertizat autorităţile moldoveneşti împotriva oricărei intervenţii care ar putea împiedica procedura iniţiată de către “Alianţa Braghiş”, astăzi Alianţa Social-Democrată, referitoare la revizuirea Codului electoral. Deşi au fost restabilite prevederile Codului electoral referitoare la alegerea prin vot direct a primarilor şi la revocarea acestora prin referendumuri locale sau prin hotărîrea instanţei de judecată, Parlamentul a respins iniţiativa de convocare a referendumului legislativ în vederea modificării sistemului electoral existent, chiar dacă se reuşise a fi adunat mai mult de 200 mii de semnături suficiente pentru iniţierea plebiscitului, precum şi patru proiecte de modificare a legislaţiei electorale propuse de reprezentanţii Alianţei Social-Democrate.

Anul 2002 a adus şi o inovaţie menită să contribuie la “salubrizarea” mediului formaţiunilor politice de cele cu o pondere nesemnificativă în societate. Iniţiativa a venit din partea PPCD care a propus ridicarea numărului minim de membri necesar pentru înregistrarea unei formaţiuni politice de la 5000 pînă la 15 000 de membri. Mai mulţi experţi s-au întrebat asupra eficienţii creşterii numărului minim de membri necesar înregistrării unei formaţiuni politice, în situaţia în care, după scrutinul legislativ anticipat din februarie 2001, a început un proces firesc de reducere a numărului formaţiunilor politice prin fuzionarea acestora, remarcîndu-se astfel caracterul restrictiv al acestei iniţiative, pasibile de a se fi prejudiciat dreptul la asociere.

Formaţiunea majoritară a respins iniţiativa PPCD, adoptînd însă Legea pentru modificarea şi completarea Legii partidelor care presupunea reconfirmarea anuală de către formaţiunile politice, în perioada dintre 31 ianuarie şi 1 martie, a numărului lor de membri. Conform modificărilor operate, în cazul în care se va constata că numărul de membri al unei formaţiuni politice este mai mic de 5000, Ministerul Justiţiei va fi în drept să sesizeze instanţele de judecată în vederea suspendării activităţii unui asemenea partid[14]. Mai mult, legea obligă partidele să aibă structuri teritoriale în cel puţin jumătate din unităţile administrativ-teritoriale de nivelul doi. Modificările în cauză, cît şi Regulamentul privind reînregistrarea formaţiunilor politice, propus de Ministerul Justiţiei şi adoptat de Guvern, au determinat regruparea forţelor opoziţiei parlamentare şi extraparlamentare, organizarea unor acţiuni de protest, precum şi boicotarea şedinţelor Legislativului de către fracţiunile partidelor din opoziţie. În această situaţie Preşedintele ţării, criticînd faptul că Regulamentul elaborat de Ministerul Justiţiei a depăşit prevederile Legii privind partidele politice, conţinînd prevederi contradictorii, a recurs la remanieri guvernamentale şi a recomandat amînarea termenului de reconfirmare de către formaţiunile politice a numărului lor minim de membri pentru perioada 1 octombrie-1 decembrie a fiecărui an. Legislativul a optat însă, la 27 februarie 2003, în favoarea termenului de 1 ianuarie-1 decembrie pentru executarea acestei proceduri.

Walter Schwimmer, Secretarul General al CE, observa, în februarie 2003, într-o scrisoare adresată autorităţilor moldoveneşti, că în pofida recomandărilor făcute, Masa Rotundă nu a fost capabilă să iniţieze un bun început, arătînd că au fost ignorate sugestiile unui grup de experţi, în frunte cu Tadeusz Mazowiecki, fostul prim-ministru al Poloniei, de reformare a acestui cadru de dialog pentru a-i face activitatea mai eficientă. Acest grup de experţi a recomandat ca la lucrările Mesei Rotunde să participe partidele parlamentare şi cîteva alte formaţiuni care au depăşit un anumit prag electoral la scrutinul parlamentar precedent, ca toate partidele să fie reprezentate permanent la nivel de conducere, precum şi elaborarea unui plan concret de activitate a Mesei Rotunde. Walter Schwimmer a menţionat, de asemenea, că toate partidele politice vor determina măsura în care Republica Moldova va reuşi să transforme în beneficiu politic exercitarea preşedinţiei Comitetului de Miniştri al CE, pe care o va prelua în luna mai 2003[15]. În aceste condiţii, atît partidul de guvernămînt, cît şi partidele din opoziţie s-au conformat recomandărilor experţilor CE, astfel încît la 24 martie 2003 a fost convocată prima şedinţă a MRSP reformate, la care a participat şi Preşedintele Vladimir Voronin. Pe această cale, dar şi datorită preocupării partidelor politice de scrutinul electoral local, MRSP, care pînă la reformarea sa furniza suficiente motive de îngrijorare pentru partidul de guvernămînt, a fost redusă, practic, la tăcere. Curios este că acest lucru a fost dorit de singurul partid comunist din Europa aflat la guvernare, dar oarecum şi de CE, interesat în dezamorsarea tensiunilor politice din Republica Moldova în preajma preluării de către ea a preşedinţiei Comitetului de Miniştri al CE.

Concluzii

Actualmente sistemul de partide din Republica Moldova, dealtfel încă embrionar, traversează o perioadă de criză, care variază ca intensitate. Remedierea situaţiei de confruntare tacită sau nedisimulată, şi continuă dintre formaţiunile noastre politice impune angajarea imediată a acestora într-un dialog deschis, onest, flexibil, perpetuu şi eficient, considerarea doleanţelor opoziţiei parlamentare şi extraparlamentare, temperarea tendinţelor recalcitrante ale liderilor structurilor de partid şi depăşirea situaţiilor de problemă prin consens şi compromis în favoarea intereselor sociale majore.

Dincolo de acestea, se cer garantarea şi asigurarea accesului opoziţiei parlamentare şi extraparlamentare la mass-media publică, precum şi iniţierea referendumului legislativ în favoarea modificării sistemului electoral existent şi, implicit, adoptarea măsurilor ce vor reieşi din rezultatele lui. Pentru restabilirea drepturilor de care se bucură partidele în majoritatea statelor democratice, este recomandabilă eliminarea termenului de reconfirmare anuală a numărului minim necesar de membri unei formaţiuni politice. Restabilirea baremului electoral de 4% pentru partide, mişcări social-politice sau blocuri electorale, care va determina micşorarea numărului de voturi nereprezentate în Parlament, ar putea avea, de asemenea, un impact pozitiv asupra proceselor democratice din Republica Moldova. La fel de importantă este şi asigurarea participării reprezentanţilor diferitelor partide politice în administraţia de stat.

De o importanţă majoră rămîne însă a fi elaborarea şi implementarea viitoarei strategii de integrare europeană a Republicii Moldova în baza consensului larg al forţelor politice din ţara noastră. Indiferent de coloratura forţelor politice de la guvernare, aceasta va proba maturitatea noastră politică, consecvenţă şi coerenţă pe acest vector prioritar de politică externă.

1.6  Mass-media

Context actual

Libertatea presei a fost proclamată şi consfinţită prin:

-         Constituţia Republicii Moldova, din 29 iulie 1994;

-         Legea presei nr. 243-XIII, din 26 octombrie 1994.

Republica Moldova şi-a luat angajamentul să respecte drepturile şi libertăţile presei prin aderarea la cîteva acte internaţionale, între care:

-         Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale;

-         Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale.

Mai mult, pe parcursul ultimilor ani, au fost adoptate, de asemenea, un şir de alte legi ale căror prevederi normative sînt racordate la rigorile internaţionale în domeniul libertăţii de exprimare şi al accesului la informaţie. În acest context, poate fi menţionată Legea privind accesul la informaţie, adoptată la 11 mai 2000, lege al cărui conţinut este apreciat pozitiv pentru faptul că fixează cadrul juridic adecvat şi oportun dezvoltării presei autohtone în limitele normelor democratice. O altă realizare normativă importantă în acest domeniu a fost adoptarea de către Parlament în 1999 a Concepţiei naţionale de susţinere a mijloacelor de informare, a cărei aplicare însă nu s-a bucurat de continuitate.

În pofida primelor realizări din acest domeniu, materializate în constituirea unui cadru legislativ favorabil funcţionării nestingherite a presei în conformitate cu principiile şi normele unei societăţi democratice, nu se poate constata încă o consolidare a sectorului, fapt care se poate realiza doar în urma transpunerii în viaţă şi valorificării judicioase a bazei legislative existente.

Chiar dacă şi pînă la 25 februarie 2001 situaţia presei a lăsat de dorit, atunci de cînd PCRM a devenit formaţiune de guvernămînt situaţia acesteia a degradat simţitor. Experţii locali şi străini au subliniat astfel, cu diverse ocazii, faptul că în timpul guvernării actuale nu există o conlucrare complexă şi eficientă dintre autorităţi şi mass-media autohtonă[16]. Puţinele acţiuni ale autorităţilor de natură reglementativă în domeniul mass-media nu pot fi circumscrise unor viziuni clare, sistemice şi adecvate în raport cu uzanţele democratice internaţionale din domeniul respectiv. De asemenea, politica guvernamentală în domeniul mass-media poate fi calificată drept duplicitară[17]. În acest context, se poate constata faptul că puterea recurge la serviciile presei, în vederea asigurării legitimităţii sale obţinute în cadrul alegerilor parlamentare din februarie 2001 şi exploatării resurselor de influenţă ale instituţiilor mediatice. În acelaşi timp, din acţiunile puterii actuale transpare o ignorare evidentă a necesităţilor generale ale sectorului mediatic din Republica Moldova. Pe de altă parte, se poate remarca tratamentul preferenţial al puterii faţă de mass-media de stat, care beneficiază de o situaţie privilegiată în raport cu restul instituţiilor ale mass-media autohtone, faţă de care s-a adoptat o atitudine ignorantă şi, mai grav, discriminatorie. În acest context, pot fi invocate: epurarea de cadre; sistarea unor emisiuni de interes public; cenzura de la posturile naţionale de televiziune şi radio, care presupune elogierea acţiunilor partidului majoritar şi muşamalizarea, denaturarea faptelor şi evenimentelor incomode acestuia; suspendarea şi periclitarea activităţii unor instituţii mass-media, în general de limbă română (moldovenească) în virtutea unor motive dubioase. Relevante în ultimul caz sînt exemplele postului românesc de televiziune TVR1; postului de radio “Vocea Basarabiei” şi publicaţiei “Accente”. Majoritatea experţilor independenţi susţin că soarta acestor instituţii media a fost determinată de faptul că ele deranjează puterea actuală, de unde şi interesul acesteia pentru suspendarea activităţii lor. Mai mulţi experţi străini observă afilierea presei la unele partide politice, de care este, mai mult sau mai puţin, dependentă financiar, precum şi instaurarea unui veritabil monopol asupra presei din partea puterii. Ei mai atrag atenţia asupra situaţiei problematice a presei subsidiate din exterior, după adoptarea Legii cu privire la completarea Legii presei, din iulie 2001, care interzice finanţarea sau susţinerea sub altă formă a publicaţiilor periodice de către  guvernele statelor străine, fapt care vizează, în mod univoc, unele publicaţii de limbă română (moldovenească). În aceeaşi ordine de idei, experţii străini constată faptul că jurnaliştii se confruntă cu mari dificultăţi pentru a accede la informaţiile deţinute de instituţiile statului, privind distribuirea ajutoarelor umanitare etc. Referindu-se la rolul instituţiilor media din Republica Moldova în perioada campaniei electorale parlamentare din 2001, reprezentanţii Institutului European pentru mass-media au subliniat faptul că mass-media din Republica Moldova nu şi-au îndeplinit rolul de informare obiectivă şi imparţială a electoratului[18].

Se cere de remarcat însă că şi unele instituţii media de limbă rusă au cunoscut efectele politicii statului de limitare a libertăţii de expresie. Este cazul postului de televiziune “ORT-Moldova” şi al ziarului “Kommersant Moldovî”, căruia, la 3 decembrie 2001, i-a fost suspendată activitatea pe motiv că susţinea regimul de la Tiraspol.

Toate acestea denotă situaţia alarmantă a mass-media autohtone şi fac imposibilă exercitarea tuturor drepturilor şi valorificarea acestora în spiritul normelor europene şi internaţionale aplicate în acest domeniu. Această stare de lucruri n-a putut trece neobservată de către CE al cărui Adunare Parlamentară a adoptat o rezoluţie prin care s-a constatat derapajul de la rigorile europene stabilite prin Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Prin Rezoluţia din aprilie 2002, APCE a remarcat că amploarea protestelor, inclusiv ale angajaţilor de la postul naţional de televiziune denotă necesitatea transformării Companiei de Stat “Teleradio-Moldova” într-o instituţie publică independentă, în vederea garantării plenare a libertăţii de expresie. Astfel, APCE a recomandat autorităţilor moldoveneşti să înceteze practica de cenzurare a programelor televizate; lărgirea spaţiului pentru emisiunile de dezbateri, cu participarea opoziţiei parlamentare şi extraparlamentare; revizuirea Legii audiovizualului; reluarea în discuţie a proiectelor anterioare de lege cu privire la definirea statutului de serviciu public al companiei de teleradiodifuziune şi efectuarea expertizei acestora de către experţii CE.

Astfel, reexaminarea Legii cu privire la instituţia publică a audiovizualului s-a produs pe baza a trei proiecte de lege. Proiectul propus de reprezentanţii PPCD a fost respins de la bun început, deoarece nu a fost trimis spre avizare CE. Proiectul elaborat de Asociaţia Presei Electronice APEL a fost promovat în calitate de iniţiativă legislativă de către deputaţii din partea Alianţei Social-Democrate şi a fost examinat de către un expert al CE, care a expertizat şi proiectul Preşedintelui ţării.

Proiectul legii elaborat de APEL a fost luat în calitate de proiect de bază, iar proiectul prezentat de Preşedintele ţării a fost considerat drept proiect de alternativă, din al cărui text fiind preluate anumite prevederi referitoare la componenţa Consiliului de administraţie al viitoarei instituţii şi modul de desemnare a conducerii acesteia. Nefiind de acord cu aceste propuneri, reprezentanţii fracţiunii social-democraţilor şi-au retras proiectul şi astfel pe agenda de lucru a Parlamentului a rămas spre examinare proiectul de alternativă, care a şi fost votat, fiind acceptate doar cîteva amendamente de ordin redacţional, prezentate de Guvern şi de deputaţii din fracţiunea majoritară[19].

Prin Rezoluţia din 26 septembrie 2002, APCE a remarcat că conţinutul acestei legi “ridică unele observaţii sau contestări” şi a chemat autorităţile moldoveneşti să revizuiască pe parcursul toamnei anului 2002 Legea cu privire la instituţia publică a audiovizualului, în special, a dispoziţiilor referitoare la structura, denumirea şi competenţele Consiliului de observatori[20].

În cadrul sesiunii din ianuarie 2003, APCE a mai adoptat o rezoluţie cu privire la libertatea de exprimare în mass-media din Europa, care se referă şi la Republica Moldova. În ea se menţionează că decalajul între recomandările forului de la Strasbourg şi textul legilor privind instituţia publică a audiovizualului, adoptate în iulie 2002 de Parlamentul de la Chişinău, “indică clar că guvernarea vrea să păstreze mass-media sub tutela sa”[21]. Documentul precizează că legile respective sînt inadecvate şi nu exclud posibilitatea ingerinţelor în activitatea televiziunii şi radioului naţional, deoarece prevăd numirea conducerii acestei instituţii de către Parlament, Preşedinte şi Guvern. Astfel, sub presiunea CE, Legislativul de la Chişinău s-a văzut nevoit să revină în februarie-martie 2003 asupra proiectului fracţiunii Alianţei Social-Democrate, ai cărei reprezentanţi şi-au retras din nou proiectul în cauză pe motiv că membrii Comisiei parlamentare pentru cultură, ştiinţă, învăţămînt, tineret şi mijloace de informare în masă au modificat “substanţial” textul documentului propus de ei. În urma retragerii acestui proiect, Parlamentul l-a votat, la 28 februarie 2003, pe cel propus de deputaţii Vitalie Murg şi Mihail Camerzan care de jure asigură puterii 5 locuri (1/3) în Consiliul de observatori al principalei instituţii media din ţară. 

Un alt proiect de lege care a suscitat critici din partea reprezentanţilor mai multor instituţii media a fost proiectul de lege privind contracararea activităţii extremiste. Potrivit opiniei acestora, prevederile acestui act ar putea contribui la instituţionalizarea cenzurii şi a delictului de opinie. Temerea lor este întemeiată deoarece legea defineşte destul de confuz activităţile cu caracter extremist, astfel încît organele de drept ale puterii de stat vor putea foarte lesne reinterpreta şi aplica legea în funcţie de finalitatea urmărită.

Concluzii

Toate acestea vorbesc despre situaţia deosebit de dificilă a presei din Republica Moldova, a cărei ameliorare impune reconsiderarea urgentă a politicilor statului în acest domeniu, racordate la normele şi principiile utilizate în practica internaţională de statele democratice.

Astfel, în scopul garantării plenare a libertăţii de expresie, ar putea fi binevenită elaborarea şi implementarea unei concepţii de susţinere şi consolidare a sectorului mediatic, care ar prevedea şi sprijinirea de către stat a mijloacelor media independente, inclusiv a celor locale.

Ca şi în cazul altor domenii examinate anterior se poate afirma că voinţa politică este premisa de bază a schimbării situaţiei mass-media în bine. Condiţia acestui sector va rămîne şi în continuare dificilă dacă nu se va dori transpunerea în viaţă a reglementărilor legislative de natură democratică cu privire la mass-media, dacă nu se va asigura conlucrarea eficientă dintre stat şi instituţiile media, dacă jurnaliştii vor continua să nu aibă acces la informaţiile de interes public deţinute de instituţiile guvernamentale, dacă nu va fi eliminată cenzura presei etc.

În acest domeniu se mai impun: modificări, ajustări şi completări ale cadrului juridic existent în conformitate cu rigorile UE în acest sector, precum şi crearea unor structuri mixte independente ce ar urma să reglementeze disensiunile apărute în domeniul audiovizualului.

2.      Drepturile omului şi protecţia minorităţilor naţionale

2.1  Drepturile omului

Context actual

Imediat după proclamarea suveranităţii şi independenţei de stat, în Republica Moldova au fost create premisele funcţionării statului de drept pe întregul său teritoriu, consacrînd prin Constituţie şi prin alte acte legislative drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor. Chiar prin Declaraţia de Independenţă a Republicii Moldova se garantează exercitarea drepturilor sociale, economice, culturale şi a libertăţilor politice ale tuturor cetăţenilor acestui stat.

Republica Moldova a semnat pînă în prezent peste 40 de documente internaţionale care vizează drepturile omului, inclusiv Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Un pas important în direcţia asigurării garanţiilor vizînd drepturile omului a fost făcut şi prin adoptarea Legii cu privire la organizarea şi desfăşurarea întrunirilor, din 1995, precum şi prin ratificarea în iulie 1997 de către Parlamentul Republicii Moldova a Convenţiei europene privind protecţia drepturilor şi libertăţilor principale ale omului şi a protocoalelor adiţionale la documentul respectiv. Acest proces a fost precedat de studierea compatibilităţii legislaţiei noastre cu principiile Convenţiei.

În ianuarie 1998 Parlamentul a adoptat Programul de racordare a legislaţiei moldoveneşti la prevederile Convenţiei europene privind protecţia drepturilor şi libertăţilor principale ale omului, ce presupunea introducerea unor modificări şi completări într-o serie de acte normative, precum şi într-un şir de articole constituţionale.

În conformitate cu Legea privind avocaţii parlamentari, începînd cu luna martie a anului 1998, şi-a început activitatea Centrul pentru drepturile omului, al cărui obiectiv major este asigurarea activităţii avocaţilor parlamentari (ombudsman-ilor) în scopul realizării garanţiilor de respectare a drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale omului în Moldova.

Principiile universale ale libertăţii conştiinţei, autonomiei şi separării cultelor religioase de stat, organizarea cultelor potrivit propriilor statute, libertatea învăţămîntului religios sînt consfinţite, de asemenea, în Constituţia Republicii Moldova. Actul normativ de bază ce reglementează activitatea confesională şi relaţiile statului cu reprezentanţii cultelor religioase este Legea despre culte nr. 979-XII, adoptată la 24 martie 1992, act conform principiilor democratice de exprimare a libertăţii conştiinţei şi libertăţii religioase. Ulterior, în vederea supravegherii aplicării legislaţiei în domeniu a fost creat Serviciul de Stat pentru Problemele Cultelor.

În pofida faptului că relaţiile dintre confesiuni nu au cunoscut disensiuni majore, totuşi în perioada de referinţă, viaţa religioasă din Republica Moldova a avut de suferit în urma unui conflict cu repercusiuni directe atît asupra enoriaşilor, cît şi asupra vieţii politice. Este vorba despre problema Mitropoliei Basarabiei şi despre refuzul a mai multor guverne de a o recunoaşte oficial. Litigiul în cauză a ajuns a fi examinat şi de CEDO, a cărei decizie, din 13 decembrie 2001, a fost pronunţată în favoarea înregistrării acestei mitropolii. Procedura de înregistrare a fost însă tergiversată deliberat de Guvernul Tarlev, invocîndu-se imperfecţiunea legislaţiei, pînă la adoptarea de către APCE a Rezoluţiei privind funcţionarea instituţiilor democratice în Republica Moldova, din 24 aprilie 2002. Rezoluţia obliga, între altele, autorităţile moldoveneşti să înregistreze Mitropolia Basarabiei pînă la 31 iulie 2002.

În aceste condiţii, Parlamentul de legislatura a XV-a a fost nevoit să adopte în regim de urgenţă Legea pentru modificarea Legii cu privire la culte, în baza proiectului elaborat de Guvern. Din textul legii reiese că Guvernul este exclus din procedura de înregistrare a cultelor, acestea putînd fi consemnate pe viitor în registru şi activa nestingherit[22]. Soluţia respectivă a fost apreciată drept una reuşită, deoarece, pe de o parte, Guvernul nu va trebui să adopte hotărîri care să suscite critici din partea reprezentanţilor clerului Mitropoliei Moldovei, iar, pe de altă parte, Mitropolia Basarabiei va putea activa nestingherit, reprezentanţii ei putîndu-şi exercita drepturile. Se pare însă că anumite deficienţe pot apărea în procesul de aplicare a prevederilor legii, o dată ce legea nu defineşte foarte clar noţiunea de cult. De aceea s-ar putea ca în viitor, în condiţiile escaladării prozelitismului, anumite formaţiuni religioase să ceară a fi recunoscute drept culte religioase şi, respectiv, toate drepturile ce rezultă în consecinţă. Astfel, Rezoluţia din 26 septembrie 2002 a APCE a apreciat înregistrarea Mitropoliei Basarabia şi a recomandat în acelaşi timp aplicarea riguroasă a deciziilor luate fără a le denatura conţinutul şi fără a încălca ulterior angajamentele asumate, în special, pe cele referitoare la libertatea religiei, libertatea de exprimare, libertatea întrunirilor etc.

De acest domeniu ţine şi proiectul Legii pentru modificarea Constituţiei Republicii Moldova, prin care s-au modificat şi completat articolele 24, 25, 30, 54 şi 55 din Legea supremă, adoptat de Parlamentul de legislatura a XV-a. Dacă modificarea art. al 24-lea – lichidarea pedepsei capitale – a fost binevenită, atunci în cazul celorlalte articole există opinii potrivit cărora aceste modificări lezează drepturile omului (mărirea termenului de reţinere de la 24 ore la 72 şi stabilirea posibilităţii derogării de la inviolabilitatea secretului corespondenţei)[23].

S-a adoptat, de asemenea, Hotărîrea privind aprobarea Comitetului coordonator pentru elaborarea şi realizarea Planului naţional de acţiuni în domeniul drepturilor omului şi a regulamentului de activitate a acestuia, prin care s-a decis coordonarea la cel mai înalt nivel a activităţilor autorităţilor publice şi reprezentanţilor societăţii civile, în vederea protejării şi promovării drepturilor omului[24]. Comitetul coordonator pentru elaborarea şi realizarea Planului naţional de acţiuni în domeniul drepturilor omului a aprobat, la 5 februarie 2003, studiul de bază cu privire la situaţia actuală din acest domeniu în Republica Moldova. Potrivit studiului în cauză, în Republica Moldova se încalcă, în primul rînd, drepturile social-economice ale cetăţenilor şi drepturile grupurilor social vulnerabile. Elaborarea Planului naţional urmează a fi încheiată pînă la sfîrşitul lunii iunie curent, prevăzîndu-se aprobarea lui de către Parlament în toamna acestui an, intrarea lui în vigoare – de la 1 ianuarie 2004 şi implementarea lui – pînă în 2008[25].

Printre alte acte adoptate de Parlamentul actual în vederea protecţiei drepturilor omului putem menţiona:

-         Legea pentru modificarea şi completarea unor acte legislative referitoare la procedura de adopţie, din aprilie 2002, revizuirea căreia a fost determinată de sesizarea de către SIS a unor nereguli în cazul procedurilor de adopţie. Legea înăspreşte răspunderea în domeniul actelor de adopţie şi exclude unele bariere birocratice şi administrative care făceau procedura de adopţie deosebit de dificilă;

-         Legea de ratificare a Convenţiei pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane în ceea ce priveşte aplicaţiile biologice şi ale medicinii, precum şi protocolul adiţional care interzice clonarea fiinţei umane;

-         Legea cu privire la statutul refugiaţilor, act ce stabileşte: noţiunile de refugiat, solicitant de azil, azil politic etc.; cadrul juridic, economic, social şi organizatoric de acordare a azilului şi a statutului de refugiat în Republica Moldova; competenţa autorităţilor publice în acest domeniu; procedurile de examinare a solicitărilor şi de acordare a statutului de refugiat; încetarea statutului de refugiat etc.;

-         Hotărîrea cu privire la aprobarea Concepţiei politicii migraţionale;

-         Legea pentru aderarea Republicii Moldova la Convenţia privind statutul refugiaţilor şi la Protocolul privind statutul refugiaţilor, statul nostru devenind astfel al 142-lea membru al Convenţiei şi penultima ţară din Europa care este parte la actul respectiv;

-         Legea cu privire la migraţiune;

-         Legea pentru înfiinţarea Departamentului de migraţiune, drept organ central de specialitate în domeniul promovării şi realizării politicii migraţionale a statului.

În pofida tuturor realizărilor încurajatoare din acest domeniu, este necesar de remarcat că instabilitatea politică şi social-economică din Moldova din ultimii ani a avut un impact negativ asupra soluţionării problemelor ce ţin de asigurarea şi ocrotirea drepturilor constituţionale ale omului. Astfel, au fost lezate, în primul rînd, dreptul la asistenţă socială şi apărare, dreptul la muncă şi protecţia muncii, dreptul la ocrotirea sănătăţii, dreptul la mediul înconjurător favorabil, dreptul la informaţie etc. De asemenea, statul nu-şi onorează pe deplin obligaţiile sale faţă de familie, copii, inclusiv orfani, mamele tinere, tineri, persoanele cu deficienţe fizice şi psihice, deţinuţi etc.

Fenomenul traficului de fiinţe umane, ce a luat amploare în ultimii ani în Republica Moldova, denotă interesul scăzut al statului în vederea adoptării măsurilor menite să contribuie la prevenirea şi combaterea acestui fenomen. Acest lucru este constatat de Organizaţia Internaţională pentru Migraţie (OIM), rapoartele căreia stabilesc un număr îngrijorător de fiinţe umane, originare din Moldova, traficate în unele state ale Europei de Sud-Est[26]. Potrivit datelor biroului OIM din Republica Moldova, numărul femeilor repatriate în ţara noastră după ce au devenit victime ale acestui gen de trafic a atins la sfîrşitul lunii februarie 2003 cifra de 1000 de persoane.

În aceeaşi ordine de idei, se cere de menţionat faptul că pînă în prezent nu a fost adoptată încă o reglementare legislativă destul de importantă în vederea garantării plenare a drepturilor omului, ce ar presupune includerea în Legea cu privire la Curtea Constituţionala a prevederilor de atribuire a dreptului persoanelor fizice de a se putea adresa cu interpelări la această instituţie.

Concluzii

În pofida multiplelor realizări normative şi instituţionale din acest domeniu, nu putem constata încă exercitarea deplină a drepturilor şi libertăţilor de către toate categoriile de cetăţeni ai Republicii Moldova şi apatrizi. Acest lucru se datorează interesului scăzut pentru transpunerea necondiţionată în practică a prevederilor legislative din acest domeniu, coordonării ineficiente a acţiunilor instituţiilor statului în vederea respectării drepturilor omului şi incapacităţii acestora de a angaja realmente societatea civilă într-un parteneriat durabil pentru un asemenea ţel.

Statul trebuie, de asemenea, să ia o atitudine tranşantă faţă de fenomenul traficului de fiinţe umane, elaborînd şi implementînd un plan de acţiuni menite să contribuie la diminuarea semnificativă a acestui gen de trafic.

De o atenţie sporită din partea statului ar trebui să beneficieze şi refugiaţii, care sînt încă insuficient integraţi în societatea moldovenească. În acest scop, se cere ajustarea cadrului juridic naţional cu privire la refugiaţi la rigorile UE în acest domeniu, precum şi crearea unui sistem de asistenţă juridică pentru refugiaţi şi solicitanţii de azil.

2.2  Protecţia drepturilor minorităţilor

Context actual

Cadrul juridic care se referă la drepturile minorităţilor naţionale din Republica Moldova cuprinde mai mult de 30 de documente, dintre care 10 sînt de importanţă internaţională. Articolul 4 al Constituţiei Republicii Moldova, garantînd principalele drepturi ale minorităţilor naţionale stipulate în documentele internaţionale, stabileşte prioritatea reglementărilor internaţionale în raport cu cele prevăzute de actele normative naţionale.

Printre actele internaţionale ratificate de Parlamentul Republicii Moldova putem menţiona: Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale, din 22 octombrie 1996, Recomandările APCE 1201 (1993) privind protocolul adiţional cu privire la drepturile minorităţilor naţionale la Convenţia europeană pentru drepturile omului, Recomandările de la Oslo şi de la Haga privind drepturile lingvistice şi drepturile la instruire ale minorităţilor naţionale etc.

Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale este primul instrument juridic multilateral, consacrat protecţiei minorităţilor naţionale şi care stabileşte principiile de respectare a drepturilor acestora. În conformitate cu prevederile acestui document, Republica Moldova este obligată să ajusteze cadrul juridic naţional şi să promoveze politici guvernamentale în conformitate cu prevederile reglementărilor internaţionale în acest domeniu.

În scopul promovării politicii de stat în domeniul relaţiilor interetnice, în Moldova au fost create organisme specializate menite să asigure respectarea tuturor prevederilor legislaţiei în vigoare, şi anume: Departamentul de Stat pentru problemele naţionale, creat în octombrie 1990, abilitat să se ocupe de relaţiile interetnice în Republica Moldova şi de dezvoltarea culturii minorităţilor naţionale; Departamentul Relaţii Naţionale şi Funcţionarea Limbilor; Comisia Parlamentară pentru drepturile omului, culte, minorităţile naţionale şi comunităţile externe; Comisia prezidenţială pentru relaţiile interetnice; Institutul de Cercetări Interetnice al Academiei de Ştiinţe a Republicii Moldova şi Serviciul specializat din cadrul Ministerului Învăţămîntului. Mai mult, în fiecare primărie municipală şi consiliu judeţean au fost desemnaţi cîte un funcţionar public responsabil pentru problemele interetnice şi ale funcţionării limbilor.

Cadru legislativ actual care asigură funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republica Moldova poate fi caracterizat drept tolerant, garantînd minorităţilor drepturi privind modul de exprimare şi dezvoltare a propriilor identităţi lingvistice. Legea cu privire la funcţionarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova permite folosirea limbilor minorităţilor şi a altor grupuri etnice în vederea valorificării aspiraţiilor lor culturale.

Hotărîrea privind crearea Unităţii Teritorial-Autonome (UTA) Găgăuzia, cu un statut juridic special, bazat pe o largă autonomie politică, administrativă, culturală, a surprins chiar şi pe cei mai înverşunaţi apărători ai drepturilor minorităţilor naţionale din Europa. Astfel, mai mulţi experţi străini au observat faptul că statutul constituţional al UTA Găgăuzia şi organizarea ei administrativă servesc drept un exemplu bun de urmat[27].

În noiembrie 2001, în scopul protejării drepturilor minorităţii găgăuze, Parlamentul a adoptat Legea cu privire la modificarea şi completarea art.11 din Legea cu privire la Guvern, prin care în competenţa Guvernului a intrat şi susţinerea activităţii comunităţilor naţionale “ale moldovenilor şi găgăuzilor” care locuiesc în afara teritoriului Republicii Moldova.

Relaţiile dintre Chişinău şi Comrat aveau însă să degradeze în urma sesizărilor făcute de Curtea de Conturi în 2002, pe marginea delapidării unor mijloace financiare de către administraţia Gagauz-Yeri, în frunte cu başkanul Dumitru Croitor. Mai mulţi analişti au presupus că în spatele acestei acuzaţii, a stat de fapt intenţia partidului de guvernămînt de a menţine sub control regiunea în vederea păstrării unui eventual suport electoral din partea locuitorilor autonomiei, care la scrutinul parlamentar anticipat din 2001 au votat în proporţie covîrşitoare pentru PCRM. În urma acestui conflict a avut de cîştigat în primul rînd partidul de guvernămînt care a reuşit să-l promoveze la funcţia de başkan pe Gheorghii Tabunşcic, membru al PCRM. Erodarea relaţiilor dintre autoritatea centrală şi Gagauz-Yeri nu a trecut neobservată de APCE, care prin Rezoluţia din 24 aprilie 2002 avertiza cele două părţi asupra riscurilor unui nou focar de instabilitate în Republica Moldova şi chema la încetarea escaladării situaţiei.

Conformîndu-se normelor internaţionale privind minorităţile naţionale, Legislativul Republicii Moldova a adoptat la 19 iunie 2001 Legea nr. 382-XV cu privire la drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale şi la statutul juridic al organizaţiilor lor. Legea consfinţeşte dreptul persoanelor aparţinînd unei minorităţi naţionale de a folosi numele şi prenumele lor în limba maternă. În capitolul referitor la învăţămîntul public legea prevede posibilităţi adecvate de instruire în limba minoritară, condiţionate de exercitarea acestui drept în măsura în care aceasta nu va împiedica reprezentanţilor minorităţii să înţeleagă cultura şi limba întregii comunităţi, nu va prejudicia suveranitatea naţională, precum şi de asigurarea standardelor cuvenite de educaţie. În acelaşi context, Legea învăţămîntului, creează premisele pentru învăţarea limbii de stat de către toţi cetăţenii Republicii Moldova cu scopul de a facilita integrarea lor în activitatea publică şi privată. În acelaşi timp însă persoanelor aparţinînd minorităţilor etnice li se asigură condiţiile necesare studierii limbii lor materne, ca bază a dezvoltării acestora şi păstrării valorilor lor spiritual-naţionale.

Dincolo de unele rezerve faţă de Legea cu privire la drepturile persoanelor aparţinînd minorităţilor naţionale şi la statutul juridic al organizaţiilor lor – lipsa unei definiţii clare a conceptului de minoritate, explicată probabil de lipsa unei definiţii general-acceptate pe plan internaţional – se poate constata faptul că adoptarea ei denotă existenţa unei voinţe politice în vederea respectării drepturilor minortităţilor naţionale din Moldova. În plus, şi reprezentanţii minorităţilor conlocuitoare în Republica Moldova o apreciază pozitiv, afirmînd că legea în cauză le oferă o garanţie în plus în favoarea respectării drepturilor lor.

Statul nu a reuşit totuşi să soluţioneze problema integrării plenare a minorităţilor naţionale în societatea moldovenească. Ba mai mult chiar, autorităţile moldoveneşti provoacă uneori contradicţii interetnice prin decizii care periclitează în cel mai serios mod echilibrul etnic şi consensul social. O astfel de perturbare a climatului etnic relativ fragil s-a produs în 2002 ca urmare a ordinului Ministerului Învăţămîntului privind introducerea studierii obligatorii a limbii ruse în şcolile naţionale din clasa a doua şi a încercării de conferire a statutului de limbă oficială pentru limba rusă. În aceste circumstanţe, APCE a recomandat prin Rezoluţia din 24 aprilie 2002 prelungirea moratoriului existent asupra reformelor privind studierea şi statutul limbii ruse, lucru care a fost respectat pînă în prezent, deşi unii reprezentanţi ai puterii actuale mai continuă să-şi asigure propriul electorat că examinarea statutului limbii ruse va fi reluată în curînd.

Pe lîngă acestea, se cere de remarcat faptul că nu sînt asigurate condiţiile optime de studiere a limbii oficiale în şcolile alolingve, de trecere la limbile materne de predare (ucraineană, găgăuză, bulgară etc.) şi că trebuie îmbunătăţită considerabil practica de studiere a limbilor în şcoala alolingvă. Acestea, precum şi alte imperfecţiuni perpetuă regimului defectuos de utilizare a limbilor pe teritoriul Republicii Moldova şi explică necunoaşterea de către o mare parte a cetăţenilor alolingvi a limbii române (moldoveneşti). 

Concluzii

Se poate afirma că cadrul juridic din Republica Moldova referitor la drepturile minorităţilor naţionale este relativ complex şi satisfăcător. Ceea ce ar trebui de făcut în continuare în direcţia protejării drepturilor minorităţilor naţionale ar fi sporirea eforturilor autorităţilor şi a reprezentanţilor minorităţilor naţionale în vederea valorificării acestor drepturi. Aceasta ar presupune: edificarea şi consolidarea consensului dintre aceste părţi pe baza identificării şi valorificării soluţiilor integratoare, principiilor pluralismului cultural, toleranţei şi respectului faţă de valorile naţionale ale fiecărui grup etnic; asigurarea oportunităţilor de studiere a limbii de stat; garantarea egalităţii limbilor vorbite de minorităţile etnice; sprijinirea editării manualelor şi altor publicaţii în limbile minorităţilor naţionale etc.

În scopul menţinerii echilibrului etnic şi social se cere a fi păstrat moratoriul asupra reformelor privind studierea şi statutul limbii ruse. Minorităţilor etnice le revine, la rîndul lor, să respecte standardele naţionale de educaţie şi instruire, precum şi legislaţia lingvistică naţională.

Aderarea Republicii Moldova la Uniunea Europeană are virtutea de a deveni pivotul stabilizării şi armonizării relaţiilor interetnice.


Încheiere

O abordare complexă a perspectivei integrării Republicii Moldova în Uniunea Europeană urmează a fi focalizată în raport cu criteriile stabilite de către Consiliul European de la Copenhaga şi cu condiţiile ulterioare acestora. În afară de aceasta, strategia de integrare europeană a Republicii Moldova va trebui să ia în consideraţie nivelul actual al relaţiilor dintre ţara noastră şi UE – relaţiile contractuale sau instituţionale existente, definite de actualul APC. Comunicarea Comisiei Europene, din 11 martie a.c., păstrează ideea menţinerii actualelor relaţii contractuale cu viitorii săi vecini, fiind vorba despre aplicarea aceluiaşi principiu asupra căruia s-a insistat la Consiliul European de la Nisa de a se fi aplicat în raport cu statele candidate – diferenţierea. Astfel, în  cazul ţării noastre se va dori a se porni de la acelaşi APC care va defini şi conţinutul viitorului dorit Plan de Acţiune regional sau creat special pentru Moldova. Planurile de Acţiune vor fi documente care vor stabili domenii şi politici strategice de cooperare dintre UE şi viitorii săi vecini, precum şi anumite obiective care vor trebui a fi atinse de ultimii. În afară de principiul diferenţierii va mai fi aplicat şi principiul progresivităţii. Adică, în cazul în care vor fi înregistrate progrese pe calea implementării Planului de Acţiune, UE va putea oferi noi oportunităţi de cooperare. Implementarea integrală a APC de către Republica Moldova va fi precondiţia necesară pentru aprofundarea colaborării cu UE, rezultă din Comunicarea Comisiei Europene.

Fireşte, prin conţinutul noii strategii de integrare europeană a Republicii Moldova putem depăşi actualul cadru de relaţii, aşa precum a procedat Croaţia mai mulţi ani la rînd. Deşi nu avea semnat un Acord de Asociere la UE, toate acţiunile promovate pe plan intern erau realizate de parcă acest stat ar fi fost asociat la UE. Textul viitoarei strategii poate fi conceput în limitele actualului cadru impus de APC sau depăşind acest cadru, important ar fi însă ca orice cale aleasă să fie eficient exploatată în vederea apropierii progresive a statul nostru de standardele UE. Recomandabil ar fi totuşi ca viitoarea strategie să fie strîns corelată cu nivelul actual de relaţii cu UE.

Principiul diferenţierii, aplicat de UE în relaţiile sale cu statele candidate, determină însă în sens invers şi maniera statelor candidate la aderare de apropriere progresivă de această comunitate. Această logică în avansarea calitativă a relaţiilor cu UE ar putea fi urmărită şi de Republica Moldova. În acest context, este de remarcat că unele state candidate la aderare şi-au elaborat strategii sau planuri de preaderare abia după semnarea acordurilor de asociere, iar strategiile de aderare au fost, de regulă, stabilite în urma lansării proceselor de negocieri şi aderare la UE, care marchează un nou stadiu al relaţiilor şi implică, respectiv, asumarea de responsabilităţi sporite în vederea îndeplinirii criteriilor de la Copenhaga, alinierii la normele şi practicile comunitare. Astfel, nu este vorba despre o simplă diferenţă de terminologie, ci şi despre o diferenţă de conţinut şi de abordare.

Chiar dacă se acceptă această substituire de termeni, strategia de integrare europeană a Republicii Moldova, va trebui să reconstituie situaţia de moment proprie domeniilor cuprinse de această strategie; să ia în vedere cerinţele UE în aceste sectoare şi să puncteze priorităţile corespunzătoare. Strategia va trebui, de asemenea, să-şi găsească o expresie adecvată în viitorul plan de acţiuni, care va trebui, la rîndul lui, să pună accent pe măsurile pe termen scurt şi mediu, fără a fi eludată şi o optică de perspectivă. Măsurile identificate vor trebui a fi realizate riguros şi în conformitate cu o agendă precisă, fără a fi permise tergiversări şi amînări care stau în obişnuinţa elitei noastre politice.

Dincolo de acestea, se impune evaluarea exactă a costurilor, identificarea şi raţionalizarea resurselor necesare implementării strategiei. Se cere, de asemenea, evaluarea anuală a procesului de implementare a acestei strategii, anticipată de monitorizarea complexă şi obiectivă a desfăşurării acestuia atît de structurile statului, cît şi de cele ale societăţii civile. În acest context, ar putea fi benefică formarea unui consorţiu de ONG-uri care, în eventualitatea elaborării strategiei de integrare europeană a Republicii Moldova, ar monitoriza riguros procesul de implementare a ei şi ar evalua anual într-un raport comun prestaţia instituţiilor statului în această direcţie. Actualizarea anuală a strategiei, implicînd reconstituirea situaţiei de moment în domeniile cuprinse de strategie, prezentarea realizărilor înregistrate în fiecare sector şi raportarea acestora la rigorile UE pentru a putea fi stabilite cu exactitate viitoarele măsuri de urmat, va servi la creşterea calităţii politicilor statului promovate în direcţia integrării europene.

Deosebit de important este ca strategia de integrare europeană a Republicii Moldova să constituie produsul consensului forţelor politice, reprezentanţilor societăţii civile şi al altor segmente sociale interesate, pentru a putea fi promovată la nivel de stat indiferent de culoarea politică a elitelor. Aceasta se cere pentru ca viitoarea strategie să înglobeze interesele unui număr cît mai mare de actori şi grupuri sociale şi să evite, în consecinţă, soarta altor strategii care au vizat, în fond, acelaşi obiectiv, aşa precum: Strategia Republicii Moldova de integrare în UE, elaborată în 2000 de MAE; Strategia Republicii Moldova privind asocierea la UE, semnată unele partide la 19 iunie 2000. De aceea va fi necesară angajarea tuturor forţelor realmente interesate în integrarea europeană a Republicii Moldova într-o dezbatere publică deschisă pentru îmbunătăţirea acestei strategii. Indiferent de calitatea dezbaterilor pe marginea proiectului de strategie, acestea nu vor avea mare importanţă dacă autorităţile se vor dovedi a fi puţin receptive la sugestiile venite de la diferite segmente ale societăţii noastre.

O dată cu aprobarea strategii vor trebui, în mod sigur, reconsiderate şi ajustate programul Guvernului, agenda de activitate a Legislativului şi programele sectoriale de dezvoltare a Republicii Moldova.

Este important de menţionat că pentru promovarea strategii de integrare europeană a Republicii Moldova va fi necesară o voinţă politică fermă şi de eforturi perseverente şi consecvente de îndeplinire a prevederilor acesteia la nivelul cuvenit, în termenii adecvaţi, precum şi se cere sensibilizarea opiniei publice privind importanţa procesului de integrare europeană a Republicii Moldova.



 



[2] Ibidem.

[4] Ibidem.

[5] Strategia Republicii Moldova privind asocierea la UE prevede: crearea Departamentului Integrare Europeană; instituirea pe lingă Preşedinţie a unui serviciu pentru integrare europeană cu atribuţii consultative; crearea unei comisii parlamentare pentru integrare europeană responsabilă de armonizarea legislaţiei naţionale cu cea comunitară; instituirea în cadrul Executivului a unui consiliul interministerial pentru integrare europeană; constituirea în cadrul ministerelor şi departamentelor guvernamentale a unor direcţii de integrare europeană; desemnarea în cadrul misiunilor Republicii Moldova în ţările UE a unui responsabil de problemele integrării europene; intensificarea demersurilor pentru deschiderea unei reprezentanţe a Comisiei Europene la Chişinău.

Strategia în cauză nu a fost aprobată de către PCRM, PSM, PDAM, Partidul Democraţiei Sociale “Furnica” şi de Mişcarea social-politică Republicană “Ravnopravie”.

 

[6] Tudor Osoianu, Perspectivele reformei judiciare şi de drept în Republica Moldova în contextul integrării europene, în Democraţia, an. II, nr. 22, 30 aprilie 2002, p. 8.

[7] http://e-democracy.md/comments/legislative/20030512/, Legea privind reorganizarea sistemului instanţelor judecătoreşti, mai 2003.

[8] Gheorghe Susarenco, Dezvoltarea sistemului judiciar, în Tranziţia: retrospective şi perspective, Ed. Gunivas, Chişinău 2002, p. 261.

[9] Efim Obreja, Lilia Caraşciuc, Corupţia în Moldova: fapte, analize, propuneri, Chişinău 2002, pp. 76-79.

[10] BASA-press, Chişinău, 28 ianuarie 2003.

[11] Country strategy paper 2002-2006. National indicative programme 2002-2003. Moldova, 27 December 2001.

[13] Ibidem.

[15] Moldova suverană, nr. 21 (20202), 12 februarie 2003.

 

[17] Ibidem.

[18] Monitoring the media coverage of the February 2001 parliamentary elections in Moldova. Final Report, June 2001, p. 29.

[20] Rezoluţia APCE privind funcţionarea instituţiilor democratice în Republica Moldova, Strasbourg, 26 septembrie 2002.

[21] BASA-press, Chişinău, 31 ianuarie 2003.

[23] Centrul de Investigaţii Strategice şi Reforme, Moldova în tranziţie. Privire economică, nr. 8, Chişinău, iulie 2001, p. 74, www.cisr-md.org.

[25] Moldova suverană, nr. nr. 53-54 (20232-20233), 28 martie 2003.

[26]Amnesty international, 2002 Report.

[27] Country strategy paper 2002-2006. National indicative programme 2002-2003. Moldova, 27 December 2001.