Politica industrială în Uniunea Europeană. Concluzii pentru Republica Moldova

de ing. Sergiu STRATULAT

„Nu intenţionăm să creăm un spaţiu economic fără să asigurăm complementaritatea

între efectul benefic al concurenţei şi o creştere a gradului de cooperare şi solidaritate“

Jacques Delors, fost preşedinte al Comisiei Europene.

INTRODUCERE

Prezentul studiu a fost realizat cu scopul de a analiza politica industrială a Uniunii Europene, ca unul din modelele politicii industriale utilizate în lume, pentru a putea cunoaşte mai bine această politică (obiective, instrumente de implementare, tendinţe), ca în final să putem elabora unele recomandării privind politica industrială a Republicii Moldova ce trebuie să asigure dezvoltarea economică.

Dacă analizam situaţia actuală din industria Republicii Moldova vom observa că ea nu este favorabilă, dezvoltării unor produse competitive, ce ar putea concura pe piaţa internaţională. Ponderea industriei în PIB este de 17,5% (2000), (în Germania 23,9%, Spania 21%, Portugalia 25,7% în 1998. ), însă valoarea adăugată brută pe cap de locuitor este mult inferioară decât în U.E, în acelaşi timp populaţia ocupată în ramura industriei a fost de 19% (2000), procentaj apropiat de cel al unor ţări din UE (Franţa 20% în 1994, Germania 25,0% în 1998) [4]. Acest raport ponderea în PIB/populaţia ocupată în industrie, este datorat productivităţii scăzută şi neutilizării tehnologiilor performante.

Deasemenea nu există un program coerent de dezvoltare a industriei în actualele condiţii de globalizare a economiei mondiale. În prezent Republica Moldova nu a elaborat o politică industrială, care ar stabili priorităţile dezvoltării industriale. Faptul că Moldova rămâne în continuare o ţară preponderent agrară, fără dezvoltarea industriei, nu poate asigura o creştere economică.

Politică industrială a Uniunii Europene (şi nu numai, putem prezenta ca exemplu Japonia, SUA, ş.a. care au o politică industrială foarte dezvoltată) are ca obiectiv principal consolidarea competitivităţii pe plan internaţional, oferind totodată clienţilor săi produse de calitate la preţuri competitive, protejând în acelaşi timp şi mediul înconjurător. Este clar că marea problemă a Republicii Moldova este anume lipsa produselor competitive pe piaţa externă, o soluţie pentru redresarea şi îmbunătăţirea acestei stări de fapt ar fi elaborarea unei politici industriale compatibile şi comparabile ca realizare şi efect cu cea a U.E.

Elaborarea şi implementarea politicii industriale, precum şi a managementului corporativ este o măsură esenţială pentru continuarea reformelor orientate spre consolidarea economiei de piaţă. Pe lângă aceasta, luând în consideraţie că obiectivul principal al politicii Republicii Moldova, pentru următorii 15-20 de ani, îl constituie integrarea în Uniunea Europeană, este foarte necesar de a cunoaşte politicile U.E. în diverse domenii, deoarece ele în cazul lansării procesului de aderare vor deveni capitole de negocieri. Pentru a reduce în viitor problemele şi perioada de negociere a acestor capitole, dar şi pentru a elabora o politică industrială proprie ce va permite realizare mai multor obiective (care vor fi menţionate mai jos) este necesar acest studiu, ce va prezenta în principal ceea ce este politica industrială, precum şi posibilităţile de dezvoltare în cadrul acestei politici.

Definirea clară a politicii economice de către Guvernul Republicii Moldova, va face posibilă identificarea celor mai potrivite măsuri şi acţiuni prin care să se realizeze adaptarea permanentă a economiei moldoveneşti la economia mondială, în condiţiile globalizării acesteia.

Elaborarea principiilor politicii industriale precum şi a planului de implementare, ar asigura în acelaşi timp şi implementarea politicilor de promovare a investiţiilor străine (care sunt foarte necesare pentru asigurarea creşterii economice), deasemenea va contribui şi la accelerarea procesului de privatizare şi restructurare a întreprinderilor industriale.

Totodată se va ţine seama şi de creşterea productivităţii muncii, promovărea produselor şi tehnologiilor “curate”, economisirea de energie, creşterea utilizării resurselor locale, întărirea mecanismelor de piaţă privind alocarea resurselor, precum şi dezvoltarea unei infrastructuri regionale eficiente.

Toate acestea ne confirmă că procesul de tranziţie nu poate fi lăsat să se petreacă la întâmplare, din acest motiv Guvernul trebuie să preocupat permanent de clarificarea şi orientarea bine concepută a proceselor necesare şi benefice. Dar pentru realizarea obiectivelor propuse sunt necesare şi nişte instrumente de implimentare, studiul prevede şi prezentarea acestor instrumente fără care implimentarea politicii industriale ar fi imposibilă.

Analiza politicii industriale al U.E. este o oportunitate de a studia experienţa, de a face unele concluzii şi de a elabora unele recomandări pentru Republica Moldova. Aceasta va permite apropierea Moldovei cât mai repede de normele şi standardele Uniunii Europene, şi va contribui în perspectivă la lansarea procesului de aderare.

CAPITOLUL I. Ce este politica industrială?

1.1. Definirea politicii industriale

Politica industrială poate fi definită ca o largă gamă de măsuri guvernamentale menite să promoveze creşterea şi sporirea competitivităţii a unui anumit sector sau a unor sectoare într-o economie. Deoarece astfel de măsuri implică tratament preferenţial, este logic să completăm definiţia, cu condiţia, că celelalte sectoare beneficiază indirect de suportul oferit sectoarelor ţintă (prioritare) şi nici un sector nu va fi prejudiciat de măsurile acestei politici

O politică industrială „laissez-faire”, de neamestec şi neimplicare a guvernului, este caracterizată prin atenţia fundamentală ce o acordă realizării unui mediu macroeconomic stabil şi previzibil pentru industrie, investind în infrastructură şi capital uman, evitării "stabilirii companiilor lideri", menţinerii deschiderii pieţei şi a politicii privind investiţiile străine directe, utilizând un regim antitrust procompetitiv şi susţinând Cercetarea & Dezvoltarea(C&D) la nivel precompetitiv (cercetări fundamentale şi implimentarea rezultatelor pentru realizarea prototipurilor non-comerciale)

Politica industrială agresivă sau dirijată ce cuprinde spectrul, de la economia de comandă, de tip sovietic, ce încerca să elaboreze şi să adopte practic toate deciziile ce guvernau relaţiile economice, până la modelul indicativ-planificat a Franţei sau Japoniei, bazat pe consensul între industrie şi Guvern. Elementele unei politici dirijabile includ în sine stabilirea sectoarelor ţintă prin acordarea de facilităţi fiscale (reduceri de taxe), procurări, subsidii şi politici comerciale; suportul C&D ce tinde să ajungă dincolo de faza precompetitivă şi politică antitrust ce limitează competiţia.

Diferite state au utilizat diferite mixaje ce implicau politica dirijabilă şi permisivă la diferite etape ale dezvoltării. În SUA, care se consideră o economie de piaţă fără planificare, programul de achiziţii militare din perioadele anilor ¢50 şi ¢60 a fost un stimulent important pentru industria americană de calculatoare şi al aviaţiei civile. În Japonia, orientările pe un puternic aparat de planificare centralizat nu a spulberat posibilitatea structurii de subcontarctare în industria de automobile. În Europa, politicile industriale naţionale fluctuau pentru a face faţă condiţiilor economice, de la politica de neimplicare a lui Thatcher până la politică excesiv de dirijată în Franţa anilor ¢60. Mai mulţi cercetători în domeniu au demonstrat că, în timp ce valorile politice şi culturale sunt importante în explicarea de ce politica industrială a unui stat a evoluat diferit de la celelalte, factorii situaţionali sau obiectivi (nivelul dezvoltării economice; structura instituţională, financiară şi legală; alocare de resurse şi perspectiva mediului de afaceri) sunt la fel de importanţi. Statele aflate în perioada de evoluţie spre o economie dezvoltată au tendinţa de a aplica politică industrială mult mai intervenţionistă decât statele cu o economie dezvoltată. Un alt factor cheie este relaţia dintre Guvern şi comunitatea oamenior de afaceri, care poate fi duşmănoasă, exemplu poate servi Marea Britanie în perioada guvernării lui Thatcher, dar şi situaţia actuală din Moldova, până la una de colaborare fructuoasă în Franţa şi Germania. Ambele elemente (factori obiectivi şi relaţia Guvern-oameni de afaceri) explică în mare măsură evoluţiile politicii industriale europene.

În timp ce Tratatul CECO (Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului) şi Tratatul Euratom (Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice) pot fi privite ca stând la baza politicii referitoare la doua sectoare industriale de importanţă majoră, Tratatul CEE (Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană sau Tratatul de la Roma), care acoperă toate sectoarele economice, nu face nici o referire la politica industriala. Cu toate acestea, Tratatele conţin multe prevederi pe care se poate întemeia o politică industrială comună. Totuşi numai prin Tratatul de la Maastricht [Articolul 130] a fost oferită baza legală pentru realizarea unei politici industriale comune, permiţând Comisiei să propună măsuri de îmbunătăţire a competitivităţii industriei europene. Cu toate acestea, Comisia trebuie sa beneficieze de susţinerea unanima a Consiliului pentru a putea desfăşura activităţi ce ţin de politica industrială.

În cazul Uniunii Europene, până în prezent, politica industrială este structurată pe două nivele diferite de activitate. Primul nivel reprezintă politicile industriale naţionale, iar al doilea este politica industrială comună a UE. Fiecare stat adoptă propria politică industrială, dar toate prevederile lor trebuie să corespundă legislaţiei comunitare. Politicile industriale naţionale luptând cu efectele pieţei unice susţin propriile sectoare industriale împotriva competitorilor străini. Pentru a limita aceste tendinţe acelaşi Articol 130 al Tratatului de la Maastricht (Tratatul privind Uniunea Europeană - TUE) specifică, că „există condiţiile necesare pentru asigurarea competetivităţii industriei europene”.

Pentru a realiza o industrie europeană competitivă, TUE tot în acest, specifică că politica industrială poate fi implementată „ prin politici şi activităţi adoptate de Comunitate respectând alte reglementări ale Tratatului CE.” După părerea lui Bourgeois şi Demaret [1] aceste reglementări ce se conţin în TUE sunt următoarele : Articolele 85 şi 86 (reglementarea concurenţei ); Articolele 92 şi 93 (controlul ajutorului statului); Articolul 99 (armonizarea fiscală); Articolul 100 (prevederi referitoarele la piaţa internă); Articolele 101 şi 102 (măsurile ce distorsionează competiţia, adoptate de state); Articolele 112 şi 113 (politica comercială); Articolul 123 (adaptarea socială la schimbările industriale); Articolul 129b (reţelele transeuropene); Articolul 130a (coeziunea economică şi socială); Articolul 130f (cercetare şi dezvoltare tehnologică); Articolul 130r (mediul).

O altă dimensiune a politicii industriale o constituie concurenţa şi existenţa, încă de la începuturile construcţiei comunitare, a unei politici concurenţiale comune. După mai bine de 40 de ani de funcţionare, această politică continuă să fie o condiţie necesară atât unei economii de piaţă viabile, cât şi unei pieţe comune ce asigură libera mişcare a bunurilor, serviciilor, capitalului şi persoanelor.

După cum am prezentat mai sus politica industrială a Uniunii Europene este o politică foarte complexă care reprezintă un set de politici în diferite domenii, tangente cu industria, dar fără aceste politici o politică industrială ar fi imposibilă.

Principalul obiectiv al politicii industriale a UE, rămâne până în prezent, consolidarea poziţiilor industriei europene, prin asigurarea competitivităţii industriei europene pe plan internaţional, asigurând o creştere economică continuă, oferind totodată clienţilor săi produse de calitate la preţuri competitive, protejând în acelaşi timp şi mediul înconjurător.

In sens restrâns, politica industriala a Comunităţii se referă la măsuri specifice pentru anumite sectoare industriale şi la resursele acordate în acest scop. Comunitatea s-a implicat în anumite sectoare industriale ale Europei din pricina performanţelor lor relativ slabe la nivelul pieţei mondiale. Dificultăţile cauzate de concurenţa tot mai acerbă, atât în ramurile industriale de înaltă tehnologie, cât şi în cele tradiţionale nu mai pot fi rezolvate de politicile industriale naţionale. Astfel, procesul de restructurare industriala este strâns legat de fenomenul interdependenţei economice.

1.2. Acţiuni şi instrumente utilizate pentru realizarea PI

La semnarea Tratatului de la Roma (1957) se considera că existenţa pieţei unice va regla automat, prin mecanismele ei, producţia industrială şi desfacerea acesteia pe piaţă. Principala preocupare era de asigurare a unui climat concurenţial propice creşterii economice, astfel încât să fie descurajată crearea marilor monopoluri naţionale.

O revizuire a acestei viziuni a apărut necesară la începutul anilor '80, în faţa concurenţei tot mai crescute din partea marilor firme americane şi japoneze. Fără a face deviere de la politica sa în domeniul concurenţei, Uniunea Europeană a început să se preocupe de formularea unei politici industriale care să încurajeze parteneriatele între firmele europene, să promoveze cooperarea în domeniul cercetării, pentru creşterea pe termen lung a competitivităţii UE pe piaţa mondială.

Instrumentele tradiţionale ale politicii industriale combină în sine politici macroeconomice şi fiscale, subsidii, programe guvernamentale de achiziţii, suport pentru C&D, proceduri de elaborare a standardelor tehnice, programe de îmbunătăţire a instruirii şi a infrastructurii, regim antitrust favorabil, susţinerea exporturilor, precum şi dezvoltarea politicilor de promovare a produselor industriale pe pieţele externe şi bineînţeles atragerea investiţiilor.

Analizând toate posibilităţile şi luând în consideraţie schimbările ce sau produs pe plan mondial, în 1994 Comisia formula cele patru acţiuni prioritare menite să conducă la creşterea competitivităţii industriei UE [3]:

1. Îmbunătăţirea cadrului regulatoriu;

2. Asigurarea unei concurenţe eficiente;

3. Promovarea investiţiilor intangibile;

4. Dezvoltarea cooperării industriale şi în domeniul cercetării.

ÎMBUNĂTĂŢIREA CADRULUI REGULATORIU

Îmbunătăţirea cadrului regulatoriu are la bază linii directoare adoptate la 16 ianuarie 1996. Acestea vizează în primul rând:

• consolidarea, actualizarea şi simplificarea reglementărilor existente în industrie;

• desfăşurarea unei analize cost-beneficii înainte de a introduce orice noi reglementări;

• luarea în calcul a factorilor de risc legat de sănătatea publică sau de protecţia mediului;

• orice nouă reglementare trebuie să fie simplă, ieftină şi în interesul sănătăţii publice şi al protecţiei mediului.

ASIGURAREA UNEI CONCURENŢE EFICIENTE

Sfârşitul anilor '90 aduce schimbări în politica concurenţială a Uniunii Europene. Cele mai semnificative sunt propunerile de lichidare a unor monopoluri de stat, cum ar fi cele din sectoarele: poştă, telecomunicaţii, energie, etc. Deşi funcţia socială a acestor servicii este evidentă, nu se mai justifică monopolul de stat asupra lor atunci când această poziţie dominantă duce la costuri foarte ridicate pentru populaţie şi la pierderi de productivitate în sectoarele respective.

Consiliul de Miniştri a mandatat Comisia să urmărească punerea în practică a calendarului de liberalizare a telecomunicaţiilor, astfel încât până la sfârşitul lui 1998 sa ajuns la o deplină liberă concurenţă în acest domeniu.

Liberalizarea serviciilor poştale se face foarte încet, întrucât lipseşte consensul necesar între statele membre. Aceasta se datorează în parte rolului cheie pe care aceste servicii îl joacă mai ales în comunităţile rurale ale Uniunii Europene.

În sectorul energiei, obiectivul este crearea unei pieţe unice care să asigure transparenţa, eficienţa, siguranţa, concurenţa şi respectul pentru mediul înconjurător.

PROMOVAREA INVESTIŢIILOR INTANGIBILE

Competitivitatea unei firme în secolul 21 va depinde tot mai mult de puterea sa de inovaţie în ceea ce priveşte procesele de muncă, organizarea muncii şi implementarea rapidă a noilor tehnologii. De aceea, investiţiile în cercetare-dezvoltare, proprietatea intelectuală, specializarea forţei de muncă, asigurarea sănătăţii şi siguranţei la locul de muncă, procesarea datelor etc., devin domenii cheie ale viitorului. Se prevede formularea şi implementarea unor strategii specifice de dezvoltare a unor industrii precum electronica, informatica, biotehnologia, textilele.

DEZVOLTAREA COOPERĂRII INDUSTRIALE

Uniunea Europeană a creat cadrul legal şi mecanismele de sprijinire a cooperării între firme din diferitele sale state membre. O atenţie deosebită se acordă întreprinderilor mici şi mijlocii (IMM) care sunt mai ezitante în realizarea unor activităţi de cooperare care să depăşească graniţele statului unde sunt înregistrate. Ele reprezintă însă 99% din numărul firmelor înregistrate în UE, oferind 70% din locurile de muncă existente în sectorul particular. Pentru a impulsiona şia încuraja cooperarea au fost create un şir de instituţii specializate, cele mai importante fiind cele prezentate mai jos.

Gruparea Europeană a Interesului Economic este o structură legală, creată în iulie 1989 şi recunoscută de toate statele membre. Ea are rolul de a facilita cooperarea pe proiecte, a partenerilor din mai multe state membre, în domenii precum cercetarea-dezvoltarea, aprovizionarea, producerea şi desfacerea produselor de diferite tipuri. La această grupare se poate afilia orice firmă publică sau privată, ce doreşte să beneficieze de avantajele punerii şi folosirii în comun a resurselor umane şi financiare.

Centrul de Cooperare în Afaceri este o altă structură ce se ocupă de difuzarea informaţiilor privind propunerile de cooperare înaintate de firme mici din mai toate ramurile industriale.

Reţeaua Cooperării în Afaceri pune în legătură consultanţii pe probleme de cooperare din statele membre. Sute de oferte şi cereri de cooperare se întâlnesc şi îşi găsesc soluţionare prin intermediul acestei reţele.

Programul Europarteneriat organizează de două ori pe an întâlniri directe între conducători de firme. Scopul programului este de a încuraja cooperarea şi de a promova înţelegeri de afaceri între IMM-uri din regiuni mai puţin dezvoltate ale UE şi firme din alte ţări europene sau mediteraneene.

DEZVOLTAREA COOPERĂRII ÎN DOMENIUL CERCETĂRII ŞTIINŢIFICE

Faţă în faţă cu competitorii americani şi japonezi, Uniunea Europeană a trebuit să-şi dezvolte o politică de cercetare-dezvoltare care să-i permită menţinerea competitivităţii internaţionale. Uniunea Europeană sprijină parteneriatele între cercetătorii, laboratoarele şi oamenii de afaceri din diferitele state membre. Cooperarea la nivel european este o condiţie a finanţării de care acestea pot beneficia în cadrul numeroaselor programe comunitare create anume. Subvenţiile comunitare acoperă de regulă 50% din costul proiectelor.

Aceste programe sprijină mobilizarea resurselor umane, financiare şi tehnologice necesare cooperării în domeniul cercetării. Ele oferă de asemenea stimulente întreprinderilor mici pentru a participa în programe de cercetare-dezvoltare:

• finanţarea studiilor de fezabilitate pentru determinarea beneficiilor participării la programe de cercetare;

• sprijinirea întreprinderilor, în special a celor mici, în valorificarea maximă a rezultatelor cercetării (programul Value);

• facilitarea transferului de tehnologie între firmele europene (prin programul Sprint);

• încurajarea firmelor mici în împărţirea costurilor legate de contractarea cercetărilor de care au nevoie (programul Craft).

• sprijinirea designului de produse noi, ce pot fi plasate rapid pe piaţă (programul Eureka).

Domeniile prioritare ale programelor comunitare de cercetare-dezvoltare sunt: tehnologia informaţiilor şi comunicării, tehnologia industrială şi a materialelor, mediul înconjurător, energia, resursele umane şi mobilitatea acestora.

Un rol deosebit revine protecţiei proprietăţii intelectuale, prin sistemul patentelor, care permite firmelor să-şi recupereze investiţiile în cercetare-dezvoltare.

CONCLUZII

Obiectivul general al politicii industriale îl constituie creşterea competitivităţii şi în general a performanţelor industriei în vederea întăririi capacităţii de adaptare a economiei la cerinţele pieţei internationale, în condiţiile globalizării economiei mondiale.

Transformarea economiei şi orientarea ei spre o dezvoltare durabilă, în concordanţă cu interesele naţionale, având ca obiectiv integrarea în Uniunea Europeană, necesită, elaborarea unui document distinct şi global de politică industrială.

Creşterea competitivităţii industriei, ca obiectiv general, se bazează pe utilizarea unui ansamblu de instrumente considerate ca eficiente de Uniunea Europeană şi folosite aici, cum ar fi:

§ îmbunătăţirea cadrului regulatoriu;

§ asigurarea unei concurenţe eficiente;

§ promovarea investiţiilor intangibile;

§ dezvoltarea cooperării industriale.

De asemenea sunt utilizate şi instrumentele tradiţionale ale politicii industriale care combină în sine politici macroeconomice şi fiscale, subsidii, programe guvernamentale de achiziţii, suport pentru C&D, proceduri de elaborare a standardelor tehnice, programe de îmbunătăţire al instruirii şi al infrastructurii, regim antitrust favorabil, promovarea exporturilor, precum şi legat de exporturi, dezvoltarea politicilor de promovare a produselor industriale pe pieţele externe şi bineînţeles atragerea investiţiilor.

În funcţie de evoluţiile extrne şi interne utilizarea acestor instrumente poate fi extinsă sau redusă, dar toate ele trebuie să fie utilizate căt mai eficient pentru realizarea obiectivului final, competitivitatea industriei.

CAPITOLUL II. Analiza politicii industriale al UE

2.1. Evoluţia politicii industriale a Uniunii Europene

1958 – 1975 Politici industriale naţionale

Politica industrială la nivelul Uniunii Europene a parcurs mai multe faze începând cu semnarea Tratatului de la Roma. Însă, nici chiar prevederile Tratatului nu determină o politică industrială comună, dar lasă dreptul statelor membre de a desemna “companiile lideri”. Tratatul a stabilit temelia pentru viitoarea lărgire a politicii comunitare prin adoptarea mai întâi a viziunii unei pieţe unice guvernată de legile competiţiei (Tratatul de la Roma art. 85,86,92-4) făcute să scape de aspectele negative ale dirijării industriei.

În timp de 20 de ani, după semnarea Tratatului de la Roma, politică industrială europeană nu a fost subiectul unor dezbateri şi analize semnificative. Statele membre erau libere să urmeze politica industrială pe care au adoptat-o. Trecerea de la Uniunea Vamală la piaţa unică în 1968, a fost amânată, în scurt timp, prin eşecul de a trece de la votul unanim la votul majoritar în Consiliul de Miniştri. Ca rezultat, legislaţia ce trebuia să creeze piaţa unică şi să accentueze necesitatea unei politici industriale comune a fost nesolicitată ani de zile. Politicile industriale naţionale în această perioadă au fost determinate de valorile culturale şi conjunctură. Franţa şi Germania, impulsionate de ameninţarea dominării americane în sectorul tehnologiilor înalte (high technology sectors) a început să susţină companiile naţionale avansate prin subsidii, prin politici de achiziţii guvernamentale, cote la import şi bariere netarifare. Pe parcursul acestei perioade, ţările europene au început să colaboreze la proiecte importante în aviaţie (Concorde şi Airbus), beneficiind de substanţiale subvenţii guvernamentale ce acopereau dezvoltarea produsului şi chiar producerea. Chiar şi în Marea Britanie, guvernul labourist a simţit necesitatea fondării Organizaţiei Naţionale pentru Dezvoltare Economică, principalul obiectiv al cărei era creşterea competitivităţii industriei britanice.

1975 – 1985 Politica industrială intervenţionistă a Comunităţii Europene

Ca urmare a şocului crizei petroliere din 1973, industria europeană a plonjat într-o perioadă de zece ani de recesiune economică, caracterizată printr-o perioadă de stagnare, inflaţie şi şomaj. Acest interval de timp a fost numit "Eurosclerosis", anume atunci Comunitatea Europeană a intervenit pentru prima dată cu acţiuni specifice politicii industriale, menite să completeze eforturile statelor membre de a readuce companiile lideri industriali la creştere şi prosperitate.

Aceste acţiuni au reprezentat eforturile de readucere la viaţă a industriilor slăbite (oţelului, chimică, construcţii navale) cu ajutorul subsidiilor, pentru a diminua consecinţele dureroase în urma redimensionării, modernizării şi restructurării. Deasemenea Comisia a utilizat competenţa sa în domeniul comerţului pentru a negocia acorduri bilaterale ce restricţionau exporturile de textile din ţările în curs de dezvoltare spre Comunitatea Europeană. În sectoarele înaltelor tehnologii, precum ar fi electronica şi telecomunicaţiile, Comunitatea, care avea deja fondat un nou Directorat General pentru Afaceri Industriale (DG III), a început să promoveze finanţarea proiectelor comune în C&D.

1985 – 1990 Începuturile pieţii unice şi redresarea economică

La începutul anilor ¢80 Comisarul pe Industrie Etienne Davignon a convocat un grup al industriaşilor europeni ( Masa Rotundă Europeană sau ERT) pentru a discuta suportul comunitar pentru colaborarea transfrontalieră în industrie. Conducerea companiilor industriale europene au realizat că politicile industriale naţionale au eşuat în dezvoltarea companiilor competitive la nivel mondial şi au insistat asupra unui suport şi ajutor din partea Comunităţii pentru dezvoltarea companiilor lideri europeni în industrie. Între timp, grupul dat a canalizat toate abilităţile de la eforturile de lobby pentru creşterea ajutorului comunitar pentru C&D, spre o forţă puternică ce insista asupra implimentării conceptului de piaţă unică lăsat uitării. Încurajată de presiunile din partea oamenilor de afaceri, Comisia a făcut un efort final determinant pentru lansarea pieţii unice.

Cartea Albă din 1985 schiţează în jur de 300 de masuri legislative necesare pentru asigurarea liberei circulaţii a bunurilor, serviciilor, persoanelor şi capitalului pe tot teritoriul Comunităţii. Apelând la procedurile de renunţare la regulile naţionale ce reglementau comerţul, programul pieţei unice a încercat să permită ca regulile pieţei libere să pătrundă şi în industrie. Competiţia rezultată, din aceste reguli, trebuia să grăbească consolidarea, reducerea costurilor şi prin asta creşterea competitivităţii. Politica a fost creată pentru a dezvolta mai degrabă companii lideri la nivel european decât la nivel naţional. Pentru realizarea acestor idei curajoase erau necesare schimbări majore în Tratatul de Roma.

Actul Unic European (AUE) semnat în 1986, intrat în vigoare din 1987, a schimbat regulile şi a permis votul majoritar pentru ceea mai mare parte a legislaţiei ce ţinea de piaţa unică. AUE a acceptat Cartea Albă şi a stabilit termenul de implementare 31 Decembrie 1992. O altă consecinţă a fost angajarea Comunităţii în întărirea bazei ştiinţifice şi tehnologice europene prin intermediul “programelor cadru” multianuale. În perioada 1985 – 1990 a fost adoptată marea majoritate a legislaţiei ce reglementează piaţa unică. În acelaşi timp, AUE a specificat foarte clar că subsidiile naţionale (ajutoarele din partea statului) pentru industriile aflate în declin vor fi revăzute capital. Aceasta nu a însemnat, însă, abaterea de la principiile Tratatului de la Roma.

1990 - Primele dezbateri importante privind politica industrială europeană

În 1990, a fost clar că Europa a ieşit din recesiune, şi că programul creării pieţei unice combinat cu o competiţie reală şi destul de dură, a dovedit că este un puternic furnizor de mecanisme pentru politica industrială. Aceste evoluţii au polarizat opiniile despre viitoarea formă a politicii industriale europene ce va prelungi perioada actuală a expansiunei economice. Existau în Europa forţe destul de puternice (în special în ERT) ce susţineau în continuare ideea de susţinere a sectoarelor strategice fie din partea Comunităţii, fie din partea statelor membre. Împotriva lor erau acei care pledau pentru continuarea politicii de neregulare şi de neimplicare totală în politica industrială. Făcând un efort de a soluţiona discuţiile, determinând cauzele recesiunii economice, Comisia a identificat următorii factori:

1. Politicile fiscale şi economice consistente, moderate şi susţinute reciproc din perioada 1985 – 1990 au contribuit la reducerea inflaţiei, creşterea beneficiilor şi a profiturilor din investiţii, precum şi au stimulat crearea noilor locuri de muncă;

2. Crearea pieţei unice şi efortul de demontare a barierelor a fost un puternic şi pozitiv stimulent pentru mediul de afaceri.

1990 – 1994 – Documentele politicii industriale

După analiza tuturor argumentelor, Comisia a prezentat propria poziţie în legătură cu viitoarea politică industrială europeană, care a fost catalogată ca una nedirijată şi „...orice, dar nu una permisivă” [2]. Comisia a decis că nu trebuie să existe o planificare centralizată în noua politică şi a pledat pentru acceptarea principiului subsidiarităţii (soluţionarea problemei la cel mai de jos nivel posibil). Comisia a identificat patru provocări pentru industria europeană (globalizarea, costurile crescânde ale forţei de muncă şi capitalului, necesitatea de a răspândi inovaţiile tehnologice, importanţa îmbunătăţirei capitalului uman), şi cinci condiţii necesare al politicii industriale ce ar permite asigurarea în continuare a creşterii economice, şi anume:

o asigurarea un mediu competitiv – prin eliminarea concentraţiei excesive a industriilor şi a subsidiilor nejustificate;

o continuarea politicilor macroeconomice previzibile şi orientate spre stabilitate;

o promovarea formării continue a capitalului uman;

o promovarea convergenţei economice şi a coeziunii sociale;

o asigurarea unui înalt nivel în protecţia mediului.

Deasemenea raportul din 1990 punctează şi catalizatorii necesari pentru realizarea schimbării:

· definitivarea procesului de constituire a pieţei unice, aceasta fiind cel mai important instrument al politicii industriale. Elaborarea unor standarde unice europene pentru produse, deplina implementare a directivelor ce prevăd liberalizarea achiziţiilor guvernamentale, abolirea tuturor cotelor naţionale restrictive, promovarea unei legislaţii coerente în afaceri, promovarea dezvoltării reţelelor paneuropene în transport, energetică, telecomunicaţii;

· promovarea unei politici comerciale deschise dar vegilente, bazate pe respectarea regulilor internaţionale;

· promovarea politicilor ce vor ajuta la accelerarea proceselor ce ţin de, promovarea C&D şi a invenţiilor, transferul rapid al know-how-ului;

· îmbunătăţirea programelor de formare, programe orientate spre suportul întreprinderilor mici şi mijlocii, utilizarea mai eficientă a resurselor umane;

· deschiderea şi extinderea pieţei pentru servicii în afaceri.

Tratatul de la Maastricht (TUE), din 1992, reafirmă capacitatea UE de a extinde politica industrială a statelor membre la nivel comunitar, dar limitează posibilităţile Uniunii Europene de a lansa politica industrială, pentru aceasta fiind necesar votul unanim al Consiliului Uniunii Europene pentru măsuri specifice al acestei politici.

Cartea Albă “Creşterea, competitivitatea şi ocuparea forţei de muncă drept repere pentru acţiunea Uniunii Europene“, lansată de Comisie în 1993, a accentuat importanţa creării unei temelii pentru o societate informaţională şi a dezvoltării reţelelor de infrastructură multinaţionale pentru a face faţă concurenţei. Documentul următor referitor la politica industrială, elaborat la fel de Comisie în 1994, reafirmă abordarea orizontală a politicii industriale susţinute de programe orientate spre suportul cercetării şi instruirii, de politică concurenţială agresivă şi un concept riguros şi neutru faţă de ajutorul statului. În 1995 Comisia a fondat Grupul Consultativ al Competitivităţii format din industriaşi, savanţi şi foşti lideri politici. Responsabilitatea grupului este de a elabora rapoarte la fiecare 6 luni privind situaţia curentă a competitivităţii.

1994 – 2001 Noile viziuni asupra politicii industriale

Un nou comunicat a fost prezentat de Comisie în 1999 “Competitivitatea întreprinderilor europene în faţa globalizării – Cum poate fi stimulată”. Acest raport prezintă realitatea industriei europene şi provocările globalizării, menţionând că „globalizarea este o oportunitate, nu o ameninţare” [4]. În acelaşi timp punctează măsurile ce trebui luate pentru a profita cât mai mult şi pentru a asigura realizarea obiectivului final – competitivitatea industriei europene. Măsurile principale sunt:

- promovarea competitivităţii la nivel global (facilitarea asumării riscului, redirecţionarea ajutorului întreprinderilor din partea statului spre investiţii intangibile, dezvoltarea capitalului uman, etc.);

- promovarea accesului pe piaţa mondială (utilizarea la maxim a avantajelor oferite de piaţa unică, asigurarea competiţiei eficiente, continuarea liberalizării serviciilor publice);

- promovarea consensului mondial şi a regulilor de joc universale (stabilirea unui cadru competiţional mondial, monitorizarea înăspririi regulamentelor, susţinerea poziţiei europene, promovarea intereselor utilizatorilor şi consumatorilor, etc.)

În 2000, la Consiliul European de la Lisabona, a fost adoptată o nouă concepţie de dezvoltare a UE „Locuri de muncă, reforme economice şi coeziune socială – pentru o Europă bazată pe informaţie şi cunoaştere”, care a fost numit mai târziu Strategia de la Lisabona. Această Strategie prevede transformarea economiei UE „în cea mai dinamică şi competitivă” din lume până în 2010.

Au fost prevăzute măsuri şi termene limite pentru realizarea lor, pentru a ridica creşterea economică anulă la un procent de 3% şi crearea a 20 de milioane de locuri de muncă, într-o perioadă ce zece ani. Scopul final fiind aducerea economiei europene pe locul întâi în lume, depăşind SUA.

Odată cu creşterea bunăstării, domenii precum dezvoltarea durabilă şi siguranţa au devenit din ce în ce mai importante pentru cetăţenii europeni. Aceste tendinţe au fost reflectate prin adoptarea la Consiliul European de la Goteborg din 2001, a Strategiei de Dezvoltare Durabilă, care a punctat realizarea simultană a obiectivelor prevăzute de cei trei piloni – economic, social şi ecologic – care reprezintă temelia acestei strategii. Aplicarea efectivă a strategiei necesită o coerenţă deplină intre politicile respectivilor piloni.

Realitatea politicii industriale europene la sfârşitul secolului

Raportul din 1990 a sugerat modificarea radicală a poziţiei Comisiei în politica industrială, respingând intervenţia sectorială în favoarea competiţiei deschise. Toate comunicatele ce au urmat până în 2001, au prezentat soluţii derivate din obiectivele propuse atunci, confirmând importanţa lor.

În ciuda raportării la principiul subsidiarităţii, noua politică a limitat brusc domeniul politicilor industriale naţionale. Această situaţie a fost descrisă bine de Gaster în 1992, care a scris “ Politica reprezintă o cale de mijloc între filosofia accentuării dreptăţii (intervenţia în reglarea pieţei pentru protejarea unor interese ) şi eficienţă (o piaţă liberă şi integrată).” [10] Acest punct de vedere este întărit şi de rezultatele unei analize a politicilor de comerţ şi de promovare a investiţiilor străine din acea perioadă.

Este evident că, influenţată puternic de interesele economice, UE a continuat să susţină sectoarele strategice, precum ar fi electronica, printr-un amalgam de programe ale politicii industriale, în special susţinerea acordată C&D, chiar Comisia a acordat suport utilizând instrumente ale politicii comerciale precum aplicarea măsurilor antidumping (de exemplu tarife majorate la semiconductoarele importate) şi prevederile regulilor de origine. Această politică comercială a permis Europei, spre deosebire de SUA, de a păstra capacităţile de producere a circuitelor semiconductoare mari, calculatoarelor şi a electronicii de uz casnic. Majoritatea din cele mai eficiente unităţi de producţie sunt firme japoneze, americane sau koreene, care au realizat că e bine să înfiinţezi uzine în Europa pentru a evita barierele comerciale. În ciuda poziţiei puternice a Directoratului Concurenţei a Comisiei, Uniunea Europeană a utilizat într-o oarecare măsură selectiv politica ajutorului statului din 1990, ocazional permiţând statelor membre să ajute companiile aeriene, oţelăriile, producătorii auto şi şantiere navale slabe.

2.2. DEZVOLTAREA ÎNTREPRINDERILOR MICI ŞI MIJLOCII

Întreprinderile mici sunt coloana vertebrală a economiei europene. Ele reprezintă o sursă esenţială de noi locuri de muncă şi o pepinieră a ideilor de afaceri. Baza legală pentru o politică europeană în acest domeniu o constituie Articolul 157 al TCE.

Criteriile de definire a Întreprinderilor Mici şi Mijlocii (IMM) diferă considerabil de la un Stat Membru la altul şi nu există nici o înţelegere oficială privind o definiţie comunitară. Conform recomandării Comisiei din 1996, o întreprindere poate fi clasificată drept IMM dacă are cel mult 250 de angajaţi, cifra de afaceri anuală nu depăşeşte valoarea de 40 milioane € şi are, în final, independenţă economică. Această definiţie, face distincţia între micro-întreprinderi (0-9 angajaţi) şi micile întreprinderi (10-49 angajaţi), pe de o parte, şi întreprinderile de mărime medie (50-249 angajaţi), pe de alta, precum şi întreprinderile mari (> 250 angajaţi). În anul 2000, în Europa-19 (UE, Islanda, Liechtenstein, Norvegia şi Elveţia), conform raportului Observatory of European SME’s din 2002 , existau peste 20 de milioane de întreprinderi (99% reprezentau IMM), unde erau angajaţi în jur de 120 de milioane de oameni (66% în sectorul IMM) [12].

Prin urmare, eforturile Europei de a pune bazele unei noi economii vor fi încununate de succes numai dacă micile întreprinderi vor fi considerate ca prioritate a agendei de lucru. Existenţa IMM este necesară pentru funcţionarea armonioasă a economiei moderne, acestea fiind prezente în toate sectoarele industriei şi serviciilor. Aceste întreprinderi sunt cele mai sensibile la schimbările intervenite în mediul de afaceri. Ele sunt primele afectate de povara exceselor birocratice. De asemenea, tot ele sunt primele care prosperă în urma iniţiativelor de eliminare a birocraţiei şi de promovare a recompensării succesului cu ajutorul instrumentelor fiscale, adaptându-se mult mai uşor schimbărilor survenite in condiţiile economice şi sociale actuale. Ele operează în special la nivel naţional, însă sunt afectate de legislaţia comunitară privind taxele şi impozitele, concurenţa, legislaţia societăţilor comerciale, politicile sociale şi regionale şi formalităţile vamale. Ca urmare, politica Comunitaţii în acest domeniu constă în măsuri menite să promoveze interesele IMM şi să elimine discriminările care le pot bloca accesul pe piaţa. Din 1986, Uniunea Europeană are un Comisar însărcinat cu politica privind IMM.

Politica industrială europeană face referire la acest sector în perspectiva creşterii competitivităţii şi transferului de tehnologie, precum şi a accesului la C&D. Pe parcursul anilor ¢90 Comunitatea a adoptat mai multe decizii care erau orientate spre susţinerea dezvoltării IMM-lor. De asemenea au fost elaborate şi adoptate documente complimentare pentru acest sector. Astfel în mai 1998 a fost prezentat organelor europene Raportul BEST (The Business Environment Simplification Task Force), la elaborarea căruia au participat experţi din partea comunităţii oamenilor de afaceri şi a autorităţilor publice din statele membre. Acest raport conţinea 64 de recomandări privind măsurile ce trebuie adoptate de Comisie, Consiliu, Parlamentul European şi statele membre. În septembrie 1998, Comisia adoptă un comunicat „Promovarea antreprenoriatului şi a competitivităţii – răspunsul Comisiei la raportul BEST şi recomandările lui”, ce a inclus „Planul de acţiune pentru promovarea antreprenoriatului şi a competitiviţăţi” care prevedea o serie de măsuri ce trebuie adoptate la nivel comunitar şi naţional pentru realizarea obiectivelor propuse.

Consiliul European a stabilit, la Lisabona în martie 2000, obiectivul de a face economia Uniunii Europene cea mai competitivă şi mai dinamică pe plan mondial, bazată pe acumularea de cunoştinţe, capabilă de o creştere economică durabilă şi care să asigure locuri de muncă mai multe şi mai bune şi o mai mare coeziune socială. Întreprinderile mici sunt privite ca principale promotoare ale inovaţiei şi ocupării forţei de muncă, precum şi ale integrării europene sociale şi locale. Prin urmare, a fost stabilită necesitatea creării unui mediu optim pentru întreprinderile mici şi iniţiativele antreprenoriale. Următorul pas a fost adoptarea de către Consiliul European în iunie 2000 a „Cartei Europene a Întreprinderilor Mici” care confirmă importanţa acestui sector şi stabileşte direcţiile de acţiune prin acordarea atenţiei cuvenite IMM-lor. Direcţiile, în mare măsură, corespund celor stabilite de Comisie în planul de acţiune şi sunt următoarele:

I. Educaţia şi instruirea întreprinzătorilor, prin:

§ cultivarea spiritului antreprenorial şi noilor aptitudini încă de la un stadiu incipient;

§ predarea cunoştinţelor generale de afaceri şi antreprenoriat la toate nivelurile de învăţământ. Modulele specifice ale instruirii în afaceri trebuie să devină o componentă esenţială a programelor de învăţământ la nivel preuniversitar şi universitar;

§ încurajarea şi promovarea iniţiativelor antreprenoriale ale tinerilor, prin programe corespunzătoare de pregătire a managerilor din întreprinderile mici.

II. Iniţierea mai puţin costisitoare şi mai rapidă a afacerilor prin:

§ reducerea cheltuielilor de înfiinţare a companiilor către nivelul cel mai competitiv pe plan mondial;

§ încurajarea ţărilor cu procedurile cele mai lente şi dificile de înregistrare a noilor companii pentru a ajunge din urmă statele mai avansate;

§ creşterea accesului la procedurile de înregistrare on line.

III. Legislaţie şi reglementări mai bune

§ evaluarea legislaţiilor naţionale cu privire la faliment în lumina bunelor practici;

§ analizarea noilor reglementări naţionale şi comunitare în vederea evaluării impactului lor asupra întreprinderilor mici şi întreprinzătorilor;

§ simplificarea pe cât posibil a reglementările naţionale şi cele ale UE;

§ simplificarea, de către Comisie, a legislaţiei referitoare la concurenţă, pentru a reduce dificultăţile întâmpinate de întreprinderile mici în procesul de conformare cu aceste prevederi legale.

IV. Asigurarea calificării necesare, prin:

Dezvoltarea cu ajutorul instituţiilor de instruire şi programelor interne de pregătire ale companiilor a abilităţilor adecvate, adaptate necesităţilor întreprinderilor mici şi a serviciilor de instruire şi consultanţă permanente.

V. Îmbunătăţirea accesului online, prin:

Sporirea volumului de comunicaţii electronice între autorităţile publice şi sectorul întreprinderilor mici. Astfel, companiile vor avea posibilitatea să înainteze cereri, să primească asistenţă, să depună declaraţii fiscale sau să obţină simple informaţii online, mult mai rapid şi la costuri mai reduse.

VI. Extinderea pe multiple pieţe prin:

§ continuarea reformelor în vederea constituirii în cadrul Uniunii a unei pieţe interne unice, accesibilă întreprinderilor mici;

§ îndreptarea reformelor către unele sectoare esenţiale pentru dezvoltarea IMM, cum ar fi comerţul electronic, telecomunicaţiile, utilităţile, achiziţiile publice şi sistemele de plăţi transfrontaliere.

VII. Perfecţionarea sistemul fiscal şi a aspectelor financiare, prin:

Adaptarea sistemelor de impozitare în scopul de a recompensa performanţa, a încuraja întreprinderile start-up, a favoriza extinderea întreprinderilor mici şi înfiinţarea de locuri de muncă şi a facilita crearea de întreprinderi mici şi continuitatea lor.

Îmbunătăţirea accesului întreprinderilor mici la serviciile financiare prin:

· identificarea şi înlăturarea obstacolelor care stau în calea formării unei pieţe de capital pan-europene şi a implementării Planului de acţiune pentru serviciile financiare şi a Planului de acţiune pentru capitalul de risc;

· îmbunătăţirea relaţiilor dintre sistemul bancar şi întreprinderile mici cu ajutorul crearea unor condiţii corespunzătoare de acces la credite şi la capitalul de risc;

· îmbunătăţirea accesului la fondurile structurale şi încurajarea iniţiativelor Băncii Europene de Investiţii de creştere a fondurilor, inclusiv instrumentelor de capital, disponibile pentru întreprinderile start-up şi pentru întreprinderile de înaltă tehnologie.

VIII. Consolidarea capacităţii tehnologice a întreprinderilor mici, prin:

§ consolidarea programelor existente care au ca scop promovarea implementării tehnologiei în întreprinderile mici, precum şi capacitatea întreprinderilor mici de a identifica, selecta şi adapta tehnologii.

§ încurajarea cooperării şi schimbului tehnologic între întreprinderile de orice dimensiuni, mai cu seamă între micile întreprinderi europene, dezvoltarea programelor de cercetare mai eficiente, îndreptate către aplicarea comercială a cunoştinţelor şi tehnologiei, conceperea şi adaptarea sistemelor de calitate şi certificare în întreprinderile mici.

§ stimularea cooperării între întreprinderile mici şi companii mari la nivel local, naţional, european şi mondial, precum şi cooperarea între întreprinderile mici şi instituţiile de învăţământ superior şi cercetare.

IX. Utilizarea modelelor e-business de succes şi asigurarea unei asistenţe de calitate pentru întreprinderile mici, prin:

§ încurajarea micilor întreprinderi, de către Comisia Europeană şi Statele Membre, în scopul aplicării celor mai bune practici şi adoptării modelelor de afaceri eficiente care să le dea posibilitatea să se bucure de un progres real în noua economie;

§ coordonarea activităţii Comisiei şi a statelor membre în vederea creării unor sisteme, reţele şi servicii informaţionale şi de sprijinire a afacerilor care să fie uşor de accesat şi de înţeles şi care să răspundă necesităţilor întreprinderilor.

§ asigurarea, la nivelul întregii Uniuni Europene, accesului la consiliere şi sprijinului din partea mentorilor şi membrilor reţelei Business Angels, inclusiv prin intermediul paginilor de Internet şi al Observatorului Europen al Întreprinderilor Mici şi Mijlocii.

X. Dezvoltarea unei reprezentări mai puternice şi mai eficiente a intereselor întreprinderilor mici pe plan naţional şi la nivelul Uniunii Europene, prin:

§ coordonarea politicilor naţionale referitoare la IMM;

§ utilizarea programului Multianual pentru Întreprinderi şi Antreprenoriat, procedura de la Cardiff pentru reformele economice, procedura de la Luxemburg referitoare la politicile privind ocuparea forţei de muncă şi alte programe şi iniţiative comunitare;

§ monitorizarea şi evaluarea anuală a sectorului IMM, prin raportare la nivelurile cele mai ridicate înregistrate pe plan mondial pentru a îmbunătăţi cunoştinţele, adopta practici mai bune în toate domeniile care influenţează întreprinderile mici în scopul sporirii performanţelor noastre.

Implimentarea măsurilor respective va fi efectuată conform unei strategii coerente şi coordonate acceptată de Comisie şi de statele membre. Scopul final al acestor măsuri ce sunt realizate atât la nivel comunitar cât şi la cel naţional, este creşterea economică şi creşterea competitivităţii, acestea fiind şi principalele obiective ale politicii industriale europene.

2.3. POLITICA INDUTRIALĂ ŞI DEZVOLTAREA DURABILĂ

După ce Consiliul European a trasat la Lisabona noile obiective strategice ale UE, să devină cea mai competitivă şi dinamică economie din lume capabilă la o creştere economică durabilă cu locuri de muncă mai multe şi mai bune, şi coieziune socială. La Stockholm Consiliul European a hotărât că startegia UE de dezvoltare durabilă trebuie să conţină şi să dezvolte în contextul acestei politici şi o direcţie de mediu. Ceea ce confirmă faptul că, pe termen lung, creşterea economică, coeziunea socială şi protecţia mediului trebuie să meargă mână în mână, adică mecanismele de aplicare ale politicilor în domeniile respective vor fi interdependente.

Dezvoltarea durabilă şi noile necesităţi sociale

Creşterea standardului de trai în Europa a adus după sine creşterea cerinţelor faţă de protecţia mediului, calitatea muncii, responsabilităţii sociale comune şi protecţia consumătorului şi a sănătăţii populaţiei. Instituţiile publice au obligaţia să răspundă la preocupările societăţii. Această atitudine a fost reflectată în decizia Consiliului European de la Gothenburg în 2001, care a stabilit dezvoltarea durabilă ca un obiectiv cheie al politicii industriale. Dezvolarea durabilă are trei piloni, de bază, economic, social şi de mediu (mai bine zis protecţia mediului). Aceste provocări necesită o modificare a politicii industriale spre creşterea importanţei vectorilor sociali şi ecologic. Mediul de afaceri, la fel, trebuie să joace un rol important pentru a răspunde acestor necesităţi. Componenta socială şi ecologică fiind în mijlocul dezbaterilor privind responsabilitatea socială comună. Progresul pozitiv înregistrat în tendinţele producţiei industriale din UE, precum şi scăderea unor emisii poluante dovedesc, o dată în plus, că, înalta competitivitate şi protecţie a mediului poate fi obţinută de industrie cu suportul unui mixaj adecvat de politici.

Cerinţele ridicate faţă de siguranţă, sănătate, protecţia socială şi a consumatorului, reprezintă într-o mare măsură consecinţa temerilor populaţiei de efectul asupra mediului, sănatăţii publice precum şi unele implicaţii morale a unor tehnologii noi (produse modificate genetic, clonarea). Pe lângă aceasta există şi o teamă, că globalizarea ar conduce la pierderea identităţii culturale, creşterea competiţiei cu ţările cu costuri de producţie mici, sau subminarea structurilor economice. Ca rezultat aceste îngrijorări reflectă necesitatea de a revedea modul de conducere, control şi orientare a întreprinderilor.

Necesităţile societăţii pot crea deasemenea noi oportunităţi de afaceri. Astfel, axarea pe protecţia mediului a permis companiilor europene să fie vârvul de lance în tehnologiile de mediu şi le încurajează să dezvolte producţie durabilă bazată pe analiza ciclului de viaţă. Apropierea de necesităţile consumatorilor ,în special a calităţii produselor alimentare şi a cerinţelor de siguranţă, au creat noi nişe pe piaţă.

Politica industrială trebuie să realizeze echilibrul, pentru ca scopurile ambiţioase de la Lisabona şi Goteborg să fie realizate. O creştere economică puternică oferă resurse pentru realizarea necesităţolir sociale şi ecologice crescânde, în special când înbătrânirea populaţiei europene crează cerinţe sociale suplimentare.

Promovarea structurii durabile în producţia industrială

Necesitatea industriei europene de a realiza o structură mai dezvoltată a producţiei a devenit o forţă motrică a creşterii economice şi productivităţii, cum a fost menţionat în raportul Summit-lui Mondial privind Dezvoltarea Durabilă din Johannesburg. Companiile cu viziuni de viitor, chiar şi IMM, pot obţine profituri şi “valoare durabilă”, utilizând proiectarea şi inovaţia pentru a crea produse mult mai prielnice din punct de vedere ecologic, dar şi pieţe de desfacere ce sunt din ce în ce mai solicitate de consumatori.

UE dezvoltă şi întăreşte politica de producţie de durată pentru a realiza angajamentele asumate la summitul de la Johannesburg, privind producţia durabilă şi standardele de consum. Această consolidare va fi realizată bazânduse pe iniţiativele deja existente şi în corelare cu ele. De asemenea, acestă politică se va realiza de comun acord şi după consultări cu reprezentanţii industriei şi marii acţionari pentru a asigura implicarea lor şi a încuraja activităţile de voluntariat. Elementele esenţiale pentru realizarea acestei consolidari sunt:

- încurajarea răspândirii pe o scară cât mai largă a implementării practicilor reuşite, pentru îmbunătăţirea eficienţei ecologice în folosirea resurselor şi creşterea utilizării resurselor regenerabile;

- promovarea industriei de reciclare viabile din punc de vedere comercial şi a implementării practicilor avansate;

- implementarea conceptului de “ciclul de viaţă” pentru politica produselor integrate (IPP) prin acorduri benevole, standarde şi declaraţii pentru produse ecologice;

- încurajarea dezvoltării şi distribuirii tehnologiilor curate prin ridicare barierilor în implimentarea lor şi încurajarea interacţiunii public-privat în C&D;

- extinderea utilizarii schemelor managementului ecologic, luând în consideraţie caracteristicile specifice ale IMM, şi promovare în continuare a responsabilităţii sociale comune.

În plus, promovarea unei structuri durabile al producţiei industriale va implica de asemenea dezvoltarea capacităţilor de promovare, stăpânire şi anticipare a schimbărilor în procesul de organizare a muncii.

2. 4. POLITICA ÎN DOMENIUL CONCURENŢEI

Una din cheile succesului integrării în Europa Occidentală o constituie existenţa, încă de la începuturile construcţiei comunitare, a unei politici concurenţiale comune. După mai bine de 30 de ani de funcţionare, această politică continuă să fie o condiţie necesară atât unei economii de piaţă viabile, cât şi unei pieţe comune ce asigură libera mişcare a bunurilor, serviciilor, capitalului şi persoanelor.

Principalul beneficiar al unei politici a liberei concurenţe este cetăţeanul, în tripla sa calitate: de consumator (concurenţa liberă conduce la o paletă mai largă a ofertei, cu scăderea corespunzătoare a preţului de vânzare); de participant pe piaţa forţei de muncă (concurenţa liberă obligă la inovaţie continuă, atât a produselor, cât şi a procesului de producţie); şi de acţionar (concurenţa liberă conduce la eficienţă crescută, şi deci şi la profituri ridicate).

Politica în domeniul concurenţei interzice practicile de:

- acordare de ajutoare publice care crează distorsiuni în relaţiile de concurenţă dintre agenţii economici;

- stabilire a preţurilor prin înţelegeri prealabile între producători sau furnizori;

- creare de carteluri care să-şi împartă piaţa, astfel încât să nu se concureze între ele;

- abuz al poziţiei dominante pe piaţă;

- realizare de fuziuni care distorsionează libera concurenţă.

Baza legală a acestor prohibiţii este stabilită în Tratatul de la Roma şi anume:

• art. 85 şi 86 interzic orice înţelegeri între întreprinderi, care ar afecta libera concurenţă în interiorul pieţei comune, cum ar fi:

§ împărţirea pieţei, a canalelor de aprovizionare sau distribuţie

§ aplicarea de condiţii inegale la parteneri ce prestează servicii echivalente

§ condiţionarea încheierii de contracte de prestaţii suplimentare, ce nu au legătură cu obiectul contractelor

§ impunerea de preţuri sau alte condiţii de comercializare neechitabile

§ limitarea producţiei, distribuţiei sau dezvoltării tehnice, cu afectarea intereselor consumatorilor

• art. 90 interzice abuzul poziţiilor dominante deţinute de unii operatori pe piaţă. Acestea se pot traduce fie în dictarea condiţiilor de tranzacţie, fie în împiedicarea pătrunderii altor competitori pe piaţă

• art. 92 (1), cu privire la subvenţii, interzice sprijinirea sub orice formă de către stat sau din resursele statului a unor întreprinderi sau a unor produse, conducând astfel la îngrădirea concurenţei; în paragrafele 2 şi 3 al articolului sunt stabilite derogările de la această regulă:

§ subvenţii pe durată limitată acordate firmelor ce necesită restructurarea;

§ subvenţii pentru privatizare;

§ subvenţii pentru sprijinirea unor regiuni rămase în urmă din punct de vedere economic şi social, cu grave probleme de şomaj;

§ subvenţii orizontale, pentru sprijinirea cercetării-dezvoltării;

Pentru atingerea celor două obiective ale politicii concurenţiale, funcţionarea economiei de piaţă şi funcţionarea pieţei unice, două condiţii trebuie îndeplinite:

1. Regulile de concurenţă trebuie aplicate universal, atât întreprinderilor de stat, cât şi celor particulare; este de neconceput o piaţă integrată în care să existe reguli diferite de concurenţă între cele două tipuri de întreprinderi;

2. Autoritatea de implementare a regulilor concurenţiale trebuie să aibă capacitatea de a impune penalităţi, constând în amenzi suficient de mari pentru a descuraja încălcarea legii.

Tratatul de la Roma acordă puteri executive Comisiei Europene. Aceasta adoptă (cu o majoritate de voturi) decizii cu valoare de lege în toate statele membre, rolul acestora din urmă fiind numai unul consultativ. În implementarea acestei politici există o diviziune a muncii între Comisia Europeană şi statele membre. Comisia se ocupă doar de concentrările de mari dimensiuni, în care sunt implicate companii care îşi desfăşoară o parte semnificativă din activităţi pe teritoriul mai multor state membre UE.

O parte majoră a politicii concurenţiale este reprezentată de monitorizarea concentrărilor economice. O importantă dezvoltare în acest domeniu a fost introdusă în 1988 prin propunerea unui cod al fuziunilor, care, printre altele, schimba posibilitatea de acţiune a Comisiei din „a posteriori“ în „a priori“. Conform codului, Comisia trebuie să dea un răspuns în privinţa legalităţii unei fuziuni în două luni de la notificarea acesteia, plus cel mult patru luni, când este nevoie de o anchetă mai laborioasă.

Comisia are puteri largi de investigare. Personalul ei poate face vizite inopinate la firme suspectate de încălcarea liberei concurenţe, având acces la toate documentele acestora. Firmele găsite vinovate de practici concurenţiale ilegale (practici concertate sau abuzul poziţiei dominante) pot fi sancţionate cu amenzi de până la 10% din fondurile lor (cea mai mare amendă a fost dată în 1992, fiind în valoare de 75 de milioane de ECU). Firmele amendate pot face apel la Curtea de Justiţie, care poate decide reducerea amenzii.

Confruntată cu un caz de înţelegere între firme, înţelegere suspectă de încălcarea liberei concurenţe, Comisia Europeană are următoarele posibilităţi:

• să declare înţelegerea legală, prin decizie formală, întrucât în urma investigaţiilor a rezultat că nu distorsionează libera concurenţă, sau are efecte sociale, de mediu, etc. care contracarează pierderea în termeni concurenţiali;

• să dea o „scrisoare de confort“ care permite înţelegerii operarea pe piaţa comunitară, întrucât sunt operaţii fără un impact semnificativ, din punct de vedere legal, economic sau politic;

• să accepte operaţiunea de înţelegere numai cu îndeplinirea anumitor condiţii pentru a garanta respectarea liberei concurenţe;

• să declare înţelegerea ilegală.

Comisia poate începe o anchetă asupra unei firme/grup de firme la cererea acestora (pentru a obţine aprobarea de operare), în urma unor plângeri depuse de terţe părţi, sau din proprie iniţiativă.

CONCLUZII

Uniunea Europeană încearcă să împlementeze o politică industrială menită să asigure o poziţie de lider mondial pentru economia europeană, asigurând în acelaşi timp o creştere economică de durată, reducând numărul şomerilor şi realizând coeziunia socială. Având în vedere fuziunile intense în care sunt implicate întreprinderile mari şi efectele pe care le prezintă acest proces, inclusiv şomajul în creştere, UE îşi canalizează eforturile spre promovarea în societate a antreprenoriatului şi a inovaţiilor care trebuie să rezulte în creşterea numărului de întreprinderi mici şi mijlocii, care sunt cel mai important creator de locuri de muncă.

Măsurile menite să realizeze acest obiectiv sunt detaliate în Programul Multianual pentru Întreprinderi şi Antreprenoriat pentru anii 2000-2005. Orientarea spre o continuă decentralizare a economiilor ţărilor membre, precum şi spre generarea iniţiativelor „de jos în sus”, adică care pornesc din mediul economic şi care au nevoie de sprijinul politic, pentru a-şi atinge obiectivele.

Alte priorităţi sunt de a realiza o colelare şi o interacţiune între politica industrială şi dezvoltarea durabilă care, bazându-se pe cei trei piloni – economic, social şi ecologic, trebuie să asigure o dezvoltarea a acestor piloni. Respectând aceste obiective politica industrială trebuie să asigure o creştere stabilă şi adecvată a economiei UE.

De asemenea reglementările privind concurenţa trebuie să fie foarte clare şi eficiente pentru asigurarea dezvoltării întreprinderilor medii şi să nu permită constituirea monopolurillor.

Confruntată însă cu schimbările pe plan mondial şi viitoarea extindere Uniunea Europeană a fost nevoită să-şi revadă politica industrială adoptată în 1990. Pentru a acorda prevederile politicii industriale cu realităţile existente, Comisia alansat o discuţie pe marginea noului Concept al politicii industriale.

CAPITOLUL III. Politica Industrială într-o Europă extinsă

Din cele prezentate în capitolele precedente este cert că Uniunea Europeană are o direcţie bine determinată în ceea ce priveşte Politica Industrială, pentru ţările membre cu o economie avansată. Dar apare o întrebare firească, ce se va întâmpla după 1 iulie 2004, cănd la Uniune vor adera încă 10 ţări? Pentru a asigura o continuitate a politicii industriale şi după extindere la 16 decembrie 2002 Comisia a lansat dezbateri publice pe marginea Comunicării sale „Politica industrială într-o Europa lărgită”.

Această Comunicare a Comisiei Europene este începutul unui proces de analiză pentru a vedea în ce măsură politica sa industrială este pertinentă şi echilibrată. Competitivitatea industriei producătoare europene este unul din scopurile ambiţioase pe care şi le-a propus Uniunea Europeana la întâlnirea de la Lisabona a Consiliului European în primăvara anului 2000. Uniunii Europene îi revine sarcina de a menţine şi dezvolta competitivitatea industriei producătoare pe fundalul interdependenţei industriei cu serviciile şi a unei aparente reduceri a producţiei. La etapa actuală există trei factori-cheie pentru realizarea unei industrii competitive în următorii ani: cunoştinţele, inovaţiile şi antreprenoriatul.

· Noile cunoştinte din educaţie, formare şi cercetare trebuie puse la dispoziţia industriei. Sau, prin alte cuvinte, noile tehnologii, inclusiv tehnologiile de informare şi comunicare, biotehnologia şi nanotehnologia, trebuie să se dezvolte în paralel cu dobândirea de noi priceperi şi cunoştinţe în utilizarea lor.

· Fiecare sector al industriei trebuie să devină mai inovator, iar condiţiile de stimulare a inovaţiei trebuie sa fie prezente şi asigurate printr-o politică adecvată.

· Europa trebuie să-şi dezvolte capacitatea antreprenoriala şi să-şi asume riscuri pentru afaceri noi şi de mai mare anvergura. Şi acest lucru este susţinut de rezultatele unor studii care menţionează că europenii par că resping riscul antreprenorial, mulţumindu-se cu o creştere limitată a afacerilor lor şi că nu sunt dispuşi în a recunoaşte şi a recompensa contribuţia socială a celor care riscă.

În acest sens, Comisia, prin analizele sale şi prin monitorizarea concurenţei în sectoarele industriei, va asigura un echilibru între politicile care influenţează concurenţa: politica în domeniul concurenţei, piaţa internă, cercetarea şi dezvoltarea, educaţia, comerţul şi dezvoltarea durabila.

Instrumentele, precum cele de tipul evaluării impactului sau a analizei cost-beneficiu, sunt deja parte a politicii Comisiei, sunt dezvoltate şi rafinate în practică pentru a se asigura că intervenţiile politicii industriale sunt cele care răspund necesităţilor şi ca rezultatele pot fi previzibile. De exemplu, politica industrială viitoare trebuie să fie ea insăşi inovatoare şi să creeze instrumente de normare noi şi mai puţin deranjante, centrate mai mult pe rezultate decât pe mijloacele folosite, şi să lase industria să-şi găsească singură soluţiile.

Consultaţiile publice pe marginea acestei Comunicări au rolul de a promova căt mai mult posibil diversele probleme şi politici comunitare. În primul rând, Comunicarea "Politica industrială într-o Europă lărgită" reprezintă o invitaţie adresată şi altor instituţii ale Comunităţii pentru a participa la discuţii. În al doilea rând, îşi propune să treacă în revistă modul în care principalele politici comunitare se interferează cu concurenţa în industrie. În al treilea rând, Comisia, pornind de la faptul că politica industrială nu este realizată în cea mai mare parte a sa la nivelul UE ci de către Statele Membre, invita Statele Membre să-şi analizeze propria politică industrială în lumina acestei Comunicări. Metoda deschisă a coordonării, stabilită de către Consiliul European de la Lisabona, oferă un context în care performanţa politicii naţionale poate fi discutată, dezvoltată şi îmbunătăţită.

În cele ce urmează se va încerca o succintă prezentare a acestei Comunicări, o viziune a Comisiei care poate fi completată şi îmbunătăţită cu propunerile venite din partea tuturor celor interesaţi, ca la sfărşitul anului Comisia să prezinte un raport.

În prefaţă este specificat că datorită schimbărilor petrecute în perioada care s-a scurs de la adoptarea Politicii Industriale a UE în 1990, este nevoie de o revizuire şi reaşezare a principalelor prevederi ale acestei politici. Politica Industrială va juca un rol important pentru ca Uniunea Europeană să realizeze obiectivele trasate la Lisabona şi Goeborg. Pentru aceasta este necesar ca potenţialul industrial să fie consolidat cu ajutorul unor politici speciale, iar întreprinderile să-şi asume responsabilitatea pentru atingerea gradului înalt de competitivitate.

Industria este sursa prosperităţii europene, iar o industrie competitivă va putea susţine şi creşte această bogăţie, ceea ce va conduce la realizarea ambiţiilor europene pe plan mondial. S-a petrecut o schimbare a structurii de producţie, astfel partea sectorul serviciilor în producţie a crescut de la 52% în 1970 la 71% în 2001, în aceeaşi perioadă partea fabricării efective a scăzut de la 30% la 18%. Interdependenţa între sectrorul de producţie şi servicii a crescut în toată perioada respectivă [8].

Comisia consideră că industria europeană este modernă şi competitivă în multe privinţe. Confruntate cu competiţia mondială, multe din sectoarele industriei europene au făcut eforturi notabile pentru a îmbunătăţi infastructura şi a integra noi forme de organizare a producţiei. Prin investiţii capitale în utilaje şi în cercetare a fost posibil ca sectoarele (textile, alimentare, mobilier, chimice, etc.) care erau considerate slab tehnologizate să ajungă la un nivel înalt de tehnologie, ca acum să utilizeze tehnologii avansate şi inovaţionale în producţie. Ceea ce a condus la creşterea necesităţilor faţă de resursele umane, care au devenit mai calificate.

Investiţiile considerabile în protecţia mediului, tehnologii ecologic pure şi în procesul de producţie nepoluant a facut posibil ca industria europeană să ia în consideraţie şi dimensiunea dezvoltării durabile, mcşorând legătura dintre producţie şi poluare.

Industria europeană rămâne o forţă dominantă în comerţul internaţional. Deşi prezenţa unor noi parteneri pe piaţa mondială a redus cota Uniunii Europene în comerţul mondial, această scădere nu a fost semnificativă precum a fost pentru SUA sau Japonia. Astfel, cotă UE în comerţul mondial a scăzut de la 19,3% în 1991/95 la 18,4% în 2002, în timp ce la SUA a scăzut de la 15,1% la 12,1%, iar în cazul Japoniei şi mai semnificativ de la 12,2% la 8,2% [8]. Mai mult decât atăt în unele sectoare precum ar fi construcţia de autovehicule, aeronave şi unele echipamente pentru telecomunicaţii, companiile europene deţin întâetatea.

Dar cu toate acestea Comisia constată că industria europeană suferă de lenta creştere a producţiei industriale, comparativ cu Statele Unite. Astfel în perioada 1996-2000 creşterea producţiei în UE a constituit 3,2% comparativ cu 5,5% al SUA [8]. Pentru întreaga economie a UE creşterea este şi mai mică decât pentru sectorul de producţie separat, ceea ce reflectă performanţa relativ slabă a sectorului serviciilor. Aceasta evoluţie prezintă o periculoasă deteriorare a potenţialului de creştere a UE şi un risc evident pentru competitivitatea industriei. Rapoartele Comisiei din 2001 şi 2002 prezintă o insuficienţă a activităţii de inovare şi o slabă distribuire a acestora ca un factor cheie a performanţelor slabe în creşterea productivităţii.

De asemenea, lenta creştere a productivităţii poate fi explicată şi prin probleme structurale nesoluţionate. Acestea includ fragmentarea anumitor pieţe de produse şi servicii, precum şi unele obstacole în mobilitatea geografică şi lipsa de cunoştinţe la multe categorii de muncitori.

Un alt subiect analizat de Comisie sunt IMM-le, care sunt numite coloana vertebrală a industriei UE. Reţeaua IMM-lor în dezvoltare a amplificat legătura între sectoarele aparent neimportante a economiei, precum şi între diferite regiuni şi ţări din Uniunea Europeană. În acelaşi timp foarte puţini europeni doresc să devină antreprenori, de asemenea doar câteva întreprinderi micro- şi mici ajung până la dimensiunea critică necesară pentru a putea concura sau a intra pe piaţile externe. La rîndul său Uniunea Întreprinderilor Mici, Mijlocii şi Meşteşugăreşti (UEAPME), consideră că deşi Comisia a punctat precis noile provocări cu care se va confrunta Europa lărgită şi anume creşterea competitivităţii, Comunicarea prezintă IMM-le ca subcontractori sau parte a business clusterului. În acest fel consideră UEAPME este neglijat complet rolul specific şi autonom în ceea ce priveşte inovarea, crearea de slujbe şi acordare de servicii profesionale.

Comisia prezintă şi o analiză a impactului extinderii asupra industriei. Este menţionat faptul că un progres semnificativ dar neuniform a fost realizat. În pofida efortului considerabil făcut de ţările candidate în ceea ce priveşte reformele structurale, există diferenţe semnificative în structura industriei producătoare în ţările membre şi cele candidate. Astfel, în ţările candidate industria era mai puţin specializată şi concentrată în sectoare slab tehnologizate (industria alimentară, textile, metalurgie), dar lucrulile au început să se schimbe cu ajutorul fondurilor de preaderare, investiţii străine, transfer de tehnologie.

Unele sectoare vor avea nevoie de o atenţie specială. Cu toate că industria statelor candidate este gată să concureze într-o Europă lărgită, integrarea mai profundă va crea unele probleme izolate. În primul rând va fi necesară continuarea procesului de restructurare, în primul rând sectorul metalurgic şi marile întreprinderi neprivatizate din sectoarele tradiţionale. De asemenea sectorul IMM-lor şi antreprenoriatului se dezvoltă foarte încet în ţările candidate, datorită mai multor factori cum ar fi: lipsa know-how-lui managerial, organizaţional şi tehnologic; accesul dificil la finanţe; insuficienţa instituţiilor ce oferă suport şi dificultatea de a se integra în reţeau de producţie.

Comisia a identificat următoarele provocări a politicii industriale într-o Europă lărgită.

- Globalizarea – odată cu procesul de globarizare se deschid noi pieţe pentru produsele şi serviciile europene, acest fapt va contribui la creşterea competitivităţii. Un rol important îl vor juca şi cunoştinţele şi calificarea forţei de muncă. De asemenea într-o lume integrată, instabilitatea se poate răspândi repede, de aceea politica industrială trebuie să fie capabilă să răspundă promt şi repede evoluţiilor imprevezibile.

- Schimbări organizaţionale şi tehnologice – globalizarea a fost asistată de schimbări tehnologice, cele mai importante sau petrecut în tehnologiile informaţionale şi de comunicare (ICT). ICT în combinaţie cu tehnicele noi de organizare şi dirijare, precum şi forţă de muncă calificată oferă posibilitate de a îmbunătăţi semnificativ competetivitatea. Problema cea mai importantă va fi asigurarea adoptării şi utilizării pe scară largă a ICT, în toate ramurile industriei, inclusiv în cele considerate tradiţionale. Schimbările tehnologice nu trebuie limitate doar la ICT, sunt şi alte tehnologii ce trebuie dezvoltate: biotehnologia, nanotehnologia, energie curată, precum şi domeniul noilor materiale.

- Rolul de bază al inovaţiei şi antreprenoriatului – crearea continuă de firme noi şi extinderea celor existente este esnţială pentru ajustarea la noile oportunităţi ale pieţei, atingerea creşterii productivităţii şi realizarea inovaţiilor, mai cu seamă în perioada progreselor tehnologice rapide. Competitivitatea şi creşterea economică creşte tot datorită inovaţiilor, iar cunoaşterea este miezul activităţilor inovatoare. În prezent Uniunea Europeană cheltuieşte pentru Cercetare & Dezvoltare 1,9% din PIB, mai puţin decât competitorii săi SUA şi Japonia [7]. Ca rezultat, productivitatea investiţiilor europene în cercetare este joasă, sistemul inovaţional al UE nu are capacitatea necesară pentru a transforma noile cunoştinţe într-un rezultat – crearea noilor sau îmbunătăţirea celor existente produse, servicii şi procese.

- Dezvoltarea durabilă şi noile cerinţe ale societăţii – politica industrială trebuie să răspundă la solicitările sociale şi ecologice tot mai pronunţate, companiile de asemnea trebuie să participe la asigurarea acestor solicitări prin responsabilitatea socială corporativă. Progresele realizate în ultimul timp au arătat că competitivitatea sporită şi protecţia mediului pot fi obţinute datorită unor mixaje adecvate de politici. Cererea societăţii în ceea ce priveşte securitatea, protecţia, mediul pot crea noi oportunităţi de afaceri. Aceasta oferă posibilitatea companiilor europene de a fi primele în ceea ce priveşte tehnologiile de mediu şi producţie durabilă bazată pe analiza ciclului de viaţă. Dar unele din obiectivele propuse pot fi soluţionate doar prin crearea unui cadru instituţional internaţional. Astfel de structuri sunt create în ceea ce priveşte comerţul, dar în ceea ce priveşte mediul şi protecţia socială există multe lacune pe plan mondial.

Comisia a elaborat şi propuneri pentru o nouă politică industrială a Uniunii Europene, unde este revăzută calea UE spre politica industrială.

Politica începe cu prezentarea factorilor ce sprijină competitivitatea şi creşterea economică, precum şi măsurile ce trebui luate pentru îmbunătăţirea acestor factori precum şi dezvolatera altora. Astfel valorile cele mai importante pe care se sprijină competitivitatea şi creşterea UE sunt următoarele:

- mediu macroeconomic şi politic stabil, unde domneşte legea, ceea ce permite planificarea sigură a invesţiţiilor şi dezvoltării;

- piaţă unică;

- nivelul înalt al coeziunii sociale şi un grad înalt de calificare al forţei de muncă;

- experienţă largă în domeniul dialogului social între parteneri;

- servicii garantate de înaltă calitate şi la un preţ rezonabil;

- reţelele de telecomunicaţii, aprovizionării cu energie şi de transport, care totuşi trebuie consolidate în special în statele candidate.

Pe lângă îmbunătăţirea permanentă a acestor facori trebuie dezvoltaţi în ritm mai rapid şi factori care au fost stipulaţi ca importanţi în Strategia de la Lisabona.

Promovarea inovaţiei, cunoştinţelor şi cercetării

Pentru realizarea obietcivului stabilit la Consiliul European de la Barselona, că investiţiile în Cercetare & Dezvoltarea trebuie să constituie 3% din PIB spre 2010, Comisia a subliniat necesitatea creării unor condiţii ce ar contribui la orientarea investiţiilor private în C & D, precum şi asigurarea unei utilizari mai efective a finanţelor publice [7]. De asemenea a fost lansată iniţiativa Spaţiului European de Cercetare (ERA), ce va permite depăşirea fragmentării activităţii de cercetare.

De asemenea trebuie stimulate investiţiile intangibile şi în capitalul uman, pentru a permite utilizarea eficientă a cunoştinţelor obţinute şi răspândirea lor. Încurajarea apariţiei grupurilor şi reţelelor de inovaţie, trebuie să devină o altă prioritate. Politicile ce formează cadrul regulator pentru companii, facilităţile fiscale şi fondurile de finanţare pot fi utilizate ca instrumente de susţinere a inovaţiei.

Antreprenoriatul

Mediul de afaceri trebuie să fie favorabil pentru crearea, creşterea şi dezvoltarea IMM-lor şi a antreprinoriatului în general. Activitatea de inovaţie a IMM-lor poate fi îmbunătăţită prin cooperarea şi interacţiunea mai bună între statele membre. Spiritul de antreprinoriat trebuie dezvoltat şi promovat în sistemul educaţional cu ajutorul trainingurilor începând cu scoala generală.

Antreprinoriatul este un obiectiv, ca şi politica inovaţională, care necesită efortul concentrat al mai multor politici din diferite domenii precum educaţia, piaţa internă, serviciile financiare, training şi politica fiscală. Viitoarea Carte Verde al Antreprinoriatului va relansa dezbaterile privind o Europa mai antreprinorială.

Promovarea dezvoltării durabile în producţia industrială

Pentru a realiza obiectivele lansate la summitul de la Johannesburg privind modelul de producţie şi consum durabil, Uniunea Europeană trebuie să consolideze politica de producţie durabilă. Elementele unei consolidări ar trebui să cuprindă următoarele.

- încurajarea adoptării pe scară largă a practicilor de succes pentru îmbunătăţirea eficienţei ecologice în utilizarea resurselor şi mărirea gradului de utilizare a resurselor regenarabile;

- promovarea industriilor de reciclare viabile şi adoptarea practicilor de succes;

- implementarea „ciclului de viaţă” corespunzător politicei produsului integrat (Itegrate Product Policy) prin înţelegeri binevole şi adoptarea standardelor produselor ecologice;

- încurajarea dezvoltării şi răspândirii tehnologiilor curate şi a cooperării public-privat în C & D;

- extinderea utilizării managementului ecologic luând în consideraţie caracteristicile IMM-lor şi promovarea în viitor a responsabilităţii corporative.

În cele ce urmează va fi prezentat punctul de vedere revăzut asupra politicii industriale şi anume ceea ce ţne de cadrul regulator şi instrumentele utilizate pentru a evalua efectul acestor condiţii asupra competitivităţii şi de a determina posibilile viitoarele îmbunătăţiri.

Importanţa condiţiilor cadrului regulator

Companiile europene concurează pe piaţa mondială, dar condiţiile de afaceri din piaţa internă sunt acelea care influenţează gradul de competitivitate, dezvoltare şi posibilitatea creării locurilor de muncă. Multe din aceste condiţii depind de instituţii şi structuri, care pot fi publice, semi-publice sau privat. Toate aceste elemente şi inteacţiunea între ele reflectă funcţionalitatea sistemului, care la rândul ei influenţează performanţele oamenilor de afaceri.

Pot fi edintificate patru categorii de condiţii a cadrului regulator relevante din punct de vedere al politicii industriale:

1. Reguli ce stabilesc cadrul general al pieţei (legea companiilor, principii generale ale contrctului, legislaţia competiţiei şi pieţei interne, legislaţia socială, drepturile proprietăţii intelectuale, regulamente privind investiţiile, regulamente privind comerţul internaţional, protecţia consumatorului);

2. Reguli ce sunt aplicate categoriilor specifice de produse şi sevicii direct (reglementarea plasării produselor pe piaţă, asociată cu noţiuni ca securitatea, interoperabilitatea, standarde; măsuri de protejare a pieţei tarife vamale şi măsuri anti-dumping);

3. Instituţii ce asigură funcţionarea pieţei, ce pot fi publice (curţi de justiţie şi arbitraj, companii de înregistrare, autorităţi ce supraveghează competiţia şi oficiile de patent), semi-publice sau complet private (instituţii de transfer tehnologic, organe de standartizare - certificare);

4. Condiţii generale, a căror impact este greu de estimat şi care, destul de des, sunt mai greu de influenţat îmtr-o perioadă scurtă de timp – cadrul macroeconomic, valorile societăţii ce influenţează antreprenoriatul şi stabilitatea politică a ţării.

Din 1990 au fost atinse realizări semnificative a unor politici, precum ar fi uniunea monetară, monadă unică, piaţa internă în mai multe domenii, care au contribuit la îmbunătăşirea condiţiilor de funcţionare a industriei. Au fost liberalizate aşa sectoare precum telecomunicaţiile, aprovizionarea cu energie, transportul crescând competitivitatea industriilor consumatoare.

Dar au rămas şi unele probleme nerezolvate. Barierile regulatorii şi tehnice împiedică dezvoltarea pieţei interne. Piaţa financiară nu este destul de bine integrată, iar pe piaţa serviciilor există o mare deferenţă între viziunea europei unite şi realitatea. Diferenţele în taxarea indirectă poate contribui la fragmentarea pieţei bunurilor şi serviciilor.

Un număr important de condiţii sunt definite la nivelul UE, unde în ciuda rezultatelor obţinute, există o sferă largă pentru viitoarele acţiuni, în principal în domeniul cadrului regulatoriu. În alte domenii, precum ar fi taxarea directă sau reglementările sociale, Statele membre sunt cele care stabilesc condiţiile cadru.

Abordări sistematice ale UE pentru îmbunătăţirea condiţiilor cadru

Utilizarea instrumentelor politicii industriale sunt strâns legate de obiectivul principal, îmbunătăţirea mediului de activitate a companiilor. Politica industrială poate fi defenită ca aplicaţie a instrumentelor politici întreprinderilor în sectorul industrial.

Uniunea Europeană a abordat de mai multe ori îmbunătăţirea cadrului în care funcţionează companiile. Eforturile au fost orientate pe două direcţii principale.

Nivelul comunitar, s-au laut măsuri pentru dezvoltarea noilor abordări a regulamentelor pentru a le face mai accesibele şi mai simple pentru oamenii de afaceri. Printre acestea se numără noua abordare a politicii produsului, care limitează reglementarile la principalele cerinţe de siguranţă şi interoperabilitate; stimularea instituţiilor de standartizare pentru dezvoltarea standardului unic european.

În 2002 Comisia a lansat un plan de acţiune pentru „simplificarea şi îmbunătăţirea mediului regulator”, acest plan în conformitate cu Startegia de la Lisabona stabileşte unele măsuri ce trebui adoptate pentru îmbunătăţirea pregătirilor pentru deciziile UE, cum ar fi: reducerea şi simplificarea aquis-lui comunitar (până la 25% în 2004), facilitarea alegerii instrumentelor adecvate şi eficiente, inclusiv aşa numitele instrumente „alternative”, cum ar fi co-reglarea şi auto-reglarea şi nu în ultimul creşterea respectului faţă de regulile europene.

Un alt punct ar fi ca reglementările să nu fie o povară inutilă pentru oamenii de afaceri, aici sunt două componente, care pot fi îmbunătăţite. Afacerile au nevoie de timp pentru a se acomoda cu noile reglementări şi aceste reglementări nu trebuie să fie modificate prea des.

Competenţa statelor membre, UE a elaborat noi abordări privind cuantificarea şi compararea impactului asupra concurenţei a condiţiilor cadrului regulator individual şi utilizarea lor pentru îmbunătăţirea condiţiilor generale. Această metodă este cunoscută ca metoda deschisă de coordonare. Aceasta a permis UE de a juca un rol pozitiv în realizarea unor creşteri competitive în unele domenii.Instrumentel care pot fi utilizate sunt următoarele:

- analiza profundă a situaţii susţinută de măsuri adecvate;

- compararea performanţelor respective a statului membru (cu o terţă ţară) cu privire la desfăşurarea exerciţiilor de banchmaking şi exploatarea adecvată a lor;

- identificarea, schimbul şi implementarea practicilor reuşite.

Astfel de abordări au fost dezvoltate, în special, cu privire la factorii negativi pentru competitivitate din punct de vedere al IMM spre exemplu: procedura de lansare a afacerii, accesul la finanţe, serviciile de suport a afacerilor, inovarea şi C & D şi resursele umane. Aceste instrumente ale politicii sunt în permanentă dezvoltare, aici UE are capacităţi şi posibilităţi mai multe decât statele luate separat, pentru a îmbunătăţi aceşti factori şi a influenţa competitivitatea.

Îmbunătăţirea integrării politicilor UE cu impact asupra competitivităţii

Uniunea Europenaă a dezvoltat o serie de politici care sunt deja bine integrate cu politica industrială şi care influenţează pozitiv competitivitate, după cum urmează:

§ politica comercială;

§ politici referitoare la piaţa unică;

§ politicile în transport şi sectorul energetic;

§ politica în C & D;

§ politica concurenţei;

§ politica regională.

Alte politici care au apărut ca rezultat al cerinţelor din partea societăţii, reflectă provocările mai recente. Prin urmare interconexiunea lor cu politica industrială poate fi îmbunătăţită considerabil. Această interdependenţă se poate realiza pe deplin prin Strategia de Dezvoltare Durabilă a UE, care urmăreşte simultan obiective ale celor trei piloni constitutivi – economic, social şi ecologic.

De asemenea, politica socială şi a locurilor de muncă, precum şi instruirea vocaţională, joacă un rol important în promovarea competitivităţii.

Protecţia consumatorului şi sănătatea publică este o precondiţie pentru încrederea consumatorilor, care asigură un nivel de calitate.

Protecţia mediului poate reduce sau chiar interzice unor tehnologii sau material, ce ar putea creşte preţurile într-o perioadă scurtă de timp. Pe o perioadă lungă însă poate creşte competitivitatea companiilor europene la nivel mondial şi crearea pieţelor noi a produselor şi tehnologielor curate.

Uniunea Europeană trebuie să asigure unechilibru între măsurile adoptate pentru realizarea diferitor politici. În aceste sens Comisia consideră că nu există soluţii miraculoase pentru găsirea acestui echilibru. Totuşi UE a început să dezvolte o gamă de instrumente ce pot fi utlizate în funcţie de situaţie.

Reacţia la nevoile speciale a industriei ţărilor candidate

Extinderea oferă oportunităţi noi şi progres a competitivităţii în sectorul industriei. Unele instrumente ale politicii industriale pot fi adaptate pentru a răspunde efectiv nevoilor specifice ţărilor candidate.

Acţiuni îndreptate spre crearea unui mediu favorabil pentru antreprenoriat, îmbunătăţirea cunoştinţelor şi dezvoltarea IMM-lor pot fi implimentate cu o anumită intensitate în ţările candidate. În aprilie 2002, ţările candidate au acceptat principiile Cartei Europene pentru Întreprinderile Mici, ca bază pentru dezvoltarea acestui sector.

Alte domenii care necesită o atenţie specială ar fi suportul pentru dezvoltarea serviciilor de business, promovarea culturii cooperării între firme şi îmbunătăţirea dezvoltării grupurilor inovaţionale.

Comisia a întreprins acţiuni pentru a asista cazurile speciale unde restructurarea întreprinderilor este în desfăşurare, în special în sectorul metalurgic. Toate ţările sunt monitorizate pentru a atinge standardele UE până la aderare.

Eforturi pentru îmbunătăţirea cadrului regulator global

Eficienţa politicilor europene în domeniul competitivităţii depinde într-o măsură oarecare de succesul implimentării unor reglementări şi reguli la nivel mondial. În domeniul concurenţei s-au obţinut unele progrese, spre exemplu Uniunea Europeană participă activ la constituirea Reţelei Internaţionale a Concurenţei, o organizaţie compusă din peste 70 de instituţii naţionale antitrust. În alte domenii precum ar fi protecţia mediului, siguranţa consumatorului, standarde sociale şi de muncă, elaborarea unor principii mondiale trebuie intensificată. Aceste progrese ar permite UE să realizeze obiectivele ce sunt chemate să soluţioneze probleme globale. Dezvoltarea standardelor mondiale trebuie să asigure că costurile legate de aplicarea acestor standarde nu vor afecta mediul de afaceri al UE.

Dialogul între autorităţile Uniunii Europene şi ţările terţe va juca un rol important pentru a stabili la nivel global reglementări ce ar permite dezvoltarea unui mediu mai siplu şi mai transparent pentru comerţ şi investiţii.

Mai mult decât atât, UE trebuie să susţină iniţiativele de acest gen în relaţiile cu ţările din vecinătatea apropiată, după extinderea Europei. Crearea până în 2010 a spaţiului de comerţ liber euro-mediteranean, precum şi Acordurile de Stabilizare şi Asociere cu ţările din Balcanii Vestici şi dezvoltarea relaţiilor strânse cu Rusia şi alte ţări din fosta URSS, pot oferi noi oportunităţi pentru dezvoltarea acestui subiect.

Importanţa sectorială a abordărilor revizuite

Analiza profundă şi monitorizarea permanentă a competitivităţii din diferite sectoare va permite Comisiei să asigure elaborarea unor politici mixte adecvate. De asemenea un rol important va fi jucat de acţionari care pot contreibui la elaborarea acestor politici.

Faptul că politica aplicată va trebui să ţină cont de specificul sectoarelor industriale nu va afecta nici într-un caz politica industrială, din contra o vedere de ansamblu este necesară. Această abordare va garanta că politica industrială aplicată în sectoarele date răpunde intereselor acestor sectoare.

Mai mult, abordările utilizate şi testate în anumite sectoare pot fi adăugate în gama de instrumente ale politicii industriale şi folosit ca model pentru alte sectoare ale industriei care se confruntă cu necesităţi similare. Participarea acţionarilor la analiza şi modelarea politicii, este un exemplu elocvent. Aceasta include revizuirea legislaţiei farmaceutice şi crearea Grupului medical de înalt nivel G10 (High Level Group on Innovation and Provision of Medicines) sau Planul de acţiune în biotehnologie şi ştiinţe naturale. Aceasta oferă un exemplu cum trebuie politica industrială să satisfacă necesităţile mediului de afaceri.

Concluzii

Politica industrială a UE are o contribuţie de bază pentru realizarea următoarelor obiective:

- stabililirea minimului necesar fără care îndustria şi antreprenorii nu pot realiza ambiţiile sale. Scopul fiind stabilirea unui cadru legal previzibil adaptat necesităţilor politicii;

- asigurarea condiţiilor pentru dezvoltarea şi realizarea potenţialului competitiv al industriei. Accesibilitatea tehnologiilor, cunoştinţelor, forţei de muncă calificate, resurse financiare, atitudine pozitivă făţă de cei ce îşi asumă riscuri şi alte condiţii ce formează adevăratul mediu de afaceri, competitiv şi inovator, trebuie să fie principală preocupare a politicienilor;

- asigurea capabilităţii de funcţionare a cadrelor legale, instituţiilor şi instrumentelor necesare mediului de afaceri şi industrie, eficient şi conform obligaţiilor publice.

Pentru a atinge scopurile stabilite la Lisabona politica industrială a UE trebuie mobilizată la maximum. Comisia intenţionează în următoarele luni să prezinte o situaţie clară în ceea ce priveşte interdependenţa între principalele politici şi competitivitatea industriei europene. La aceste dezbateri trebui să participe toate instituţiile europene, dar şi statele membre şi candidate. Îmbunătţirea politicii industriale, pentru a sigura stimularea şi susţinerea competitivităţii industriale a UE, este o precupare a tuturor.

Consiliu Competiţional, creat recent, va juca un rol important în continuarea procesului de revizuire a politicii industriale. Aceasta va permite trasarea unei direcţei pentru politica industrilală şi monitorizarea contribuţiei sale la atingerea obiectivelor de la Lisabona. De asemenea se va asigura o coerenţă între politicile comunitare şi cele naţionale şi se va îmbunătăţi interacţiunea între ele.

CAPITOLUL IV. Politica Industrială în Republica Moldova

4.1. Evoluţia politicii industriale a RM

Pentru a avea o imagine mai amplă a ceea ce este politica industrială în Republica Moldova, e necesar de a cunoaşte etapele evoluţiei industriei. Ca şi în cazul politicii industriale europene, putem împărţit această evoluţie în căteva etape distincte, care diferă semnificativ de evoluţiile din Uniunea Europeană.

1960 – 1989 INDUSTRIALIZAREA

Procesul industrializării a început în anii ¢60, în timpul procesului de industrializare a întregii URSS, când în Moldova a început formarea complexelor de producere integrate matricial, foarte mult integrate în structura industrială a URSS. Catre anii ¢80 s-a ajuns la o structura industrială, în care predominau aşa ramuri ca: electronica, electrotehnica (inclusiv instituţii de proiectare şi cercetări ştiinţifice), industria constructoare de maşini, care la rândul său a fost preponderent orientată spre satisfacerea necesităţilor complexului agroindustrial, industria uşoară cu ciclu de producţie complet – de la prelucrarea bumbacului până la producerea confecţiilor. De asemenea, a fost dezvoltată fabricarea mobilei, industria materialelor de construcţie şi termoenergetica care exporta 40% din energia generată.

A fost dezvoltată industria agroalimentară în special producerea zahărului, a produselor lactate, fabricarea conservelor, industria vinicolă, producerea mezelurilor. Factorul caracteristic pentru toate acestea era utilizarea unor procese ce necesitau consum sporit al forţei de muncă, deci cu o performanţă redusă.

Fiind puternic integrată în complexul industrial al URSS, o bună parte a întreprinderilor industriale erau dependentede centru în ceea ce ţine materia primă şi comenzile ce trebuiau onorate. În funcţie de provenienţa materiei prime, industria Moldovei era alcătuită din doua grupe de intreprinderi:

1) care funcţionau pe baza materiilor prime locale – industria agroalimentară şi a materialelor de construcţie;

2) care functionau pe baza materiilor prime importate – industria constructoare de masini, industria textilelor, industria mobilei, industria electronică şi electrotehnică.

Putem spune că nu exista o politică industrială a Moldovei, deoarece guvernul central planifica toate cantităţile de bunuri produse, precum şi repartizarea resurselor financiare, utilizând un fel de politică industrială, care am numit-o „planificată” cu implicarea statului în cele mai mici amănunte, dar fără o viziune clară de dezvoltare a produselor competitive.

1989 – 1996 PERIOADA DE TRANZIŢIE

Etapa a doua, care o vom denumi conventional deindustrializarea, a început odată cu destrămarea imperiului sovietic, ruperea relaţiilor economice între fostele republici unionale, scumpirea resurselor energetice, dispariţia pieţei comune prin crearea spaţiilor vamale naţionale pe teritoriul noilor state. În această perioadă se produce o trecere parţială la economia de piaţă printr-o tranziţie lentă şi contradictorie, caracterizată printr-o întârziere majoră în elaborarea cadrului legislativ şi instituţional adecvat economiei de piaţă.

Din momentul obţinerii independentei în Republica Moldova nu s-au întreprins acţiuni pentru elaborarea şi implementarea unei politici industriale. Acest fapt nu este deloc de mirare, după cum am menţionat mai sus, deoarece politica industrială ţinea de competenţa instituţiilor de planificare unionale. Acestea dirijau întreg sistemul economic şi, astfel, la nivel republican nu exista nici conştientizarea şi nici necesitatea elaborarării unei politici industriale. Fiind entuziasmati de primele realizari democratice şi dorind crearea cît mai rapidă a unei economii de piaţă, utilizând necorespunzător mecanismele acesteia, factorii de decizie de atunci au lasat totul ce ţinea de economie în afara controlului statului, fără stabilirea unor priorităţi. Pierzând toate reperele, economia funcţiona din inerţie, dar într-un ritm permanent regresiv. În 1993 a fost facută prima încercare de a defini priorităţile politicii industriale, însa parlamentul de atunci a respins propunerea înaintată de Uniunea Ştiinţifico-Industrială, invocând că toate ramurile economiei naţionale sunt prioritare şi necesită a fi dezvoltate în continuare. Concept greşit, din punct de vedere al politicii industriale, deoarece prin stabilirea sectoarelor prioritare, datorită suportului acordat acestor sectoare se realizează şi o înviorare a economiei în întregime. De asemenea nu a fost luat în consideraţie faptul că unele produse nu puteau concura pe piaţa mondială, iar altele nu mai erau solicitate pe pieţele tradiţionale.

Anume în această perioadă, în lipsa unei strategii de dezvoltare şi a unor obiective stabilite de guvern, unele ramuri încep o serie de transformări spontane, cum ar fi: demararea cooperarii in lohn (companiile străine aduc materia primă şi ridică produsele finite) la unitatile din industria textila. Deşi această metodă permite doar acoperirea necesarului de finanţare a cheltuielilor de manoperă, nefiind una orientată spre o creştere durabilă ea permite menţinerea capacităţilor de producţie şi doar atât. Ca rezultat, companiile respective nu au avut posibilitatea să investească în reutilarea capacităţilor de producţie şi implementarea tehnologiilor noi.

În industria vinicolă se ajungea la vânzarea producţiei utilizând mărci comerciale aparţinând unor societăţi de distribuţie de pe pieţele externe. Fapt ce a condus, treptat, la erodarea din constiinta consumatorilor a apartenenţei acestor produse la o anumită companie, dar şi că aceste produse sunt moldoveneşti in general.

1996 – 2001 PRIMA POLITICĂ INDUSTRIALĂ

După prima etapă de privatizare contra bonuri patrimoniale în 1994, şi a doua etapă contra bonuri şi bani din 1995-1996, urmează a treia etapă realizată doar contra bani în 1997-1998. Dar deoarece a fost efectuată fără un suport legislativ adecvat privatizarea nu a realizat obiectivele propuse de creştere a productivităţii şi a calităţii produselor, precum şi atragerea investiţiilor străine.

Un impediment important după cum am menţionat a fost şi este până în prezent cadrul legislativ care este modificat destul de des şi nu oferă o siguranţă pentru dezvoltarea afacerilor şi protejează investiţiile făcute. În 1998, de exemplu, au fost modificate de cel puţin patru ori normele legale ce stabileau facilităţile acordate investitorilor.

Procesul foarte indelungat de privatizare a întreprinderilor din industria vinicolă şi tutungerie, datorită unor interese de grup, au condus la deteriorarea lor şi la scăderea valorilor de vânzare, dar şi a fost de cel puţin două ori cauza întreruperii finanţării externe. Deşi în octombrie 2000 Parlamentul a aprobat lista întreprinderilor ce trebuie să fie privatizate, procesul a început doar în 2002, şi doar datorită presiunii FMI şi BM. Pe parcursul acestei perioade de incertitudine nu a putut fi realizată o creştere a calităţii şi a cantităţilor exportate, ceea ce este un factor negativ, care nu permite nici creşterea industriilor colaterale.

Astfel, a treia etapă în evoluţia politicii industriale a Republicii Moldova, începe în anul 1996, când s-a produs o schimbare de atitudine vis-a-vis de problema politicii industriale, elaborându-se Concepţia politicii industriale a Republicii Moldova, aprobată prin hotărârea Guvernului nr. 553 din 8 octombrie 1996.

Procesul reformelor în economie, în general, şi în industrie, în particular, a avut rezultate atît negative, cît şi pozitive. Transferul din proprietatea statului a multor întreprinderi din sectorul industrial, în proprietate privată, a fost definitivat, dar din păcate, după cum am subliniat mai sus, privatizarea în baza bonurilor patrimoniale nu a rezultat într-un sistem competitiv şi eficient. Cadrul legal necesar a fost elaborat dar este incoerent. În linii mari, economia mai suferă de un decalaj dramatic între ofertă, cerere şi capacitatea de cumpărare a cetăţenilor.

Sectorul industrial mai are unele deficienţe atât din cauza efectelor negative ale moştenirii sovietice, cât şi a problemelor tranziţiei, cum ar fi instabilitatea politică şi economică generală, experimentarea nereuşită, dezvoltarea economică lentă şi o serie de dezechilibre multisectoriale.

Cu toate acestea, o relansare economică graduală s-a produs în 2000-2001, prin creşterea de 6,1% a PIB-ului în 2001, datorată în primul rând creşterii producţiei industriale, care a constituit 7,7% în 2000 şi 13,7% în 2001. Astfel, principala caracteristică a dezvoltării economice din 2000-2002 a fost apariţia premiselor necesare pentru o dezvoltare economică durabilă. Important este de a menţine acest proces prin elaborarea unui nou program sau concept care ar continua cele începute în 1996.

2001 – MAI MULTE STRATEGII ŞI PROGRAME

După unele rezultate pozitive obţinute, datorită realizării cu succes al unor prevederi ale concepţiei, era de aşteptat crearea unei noi politici industriale, care analizând nereuşitele precedente şi îmbunătăţind instrumentele utilizate ar realiza obiectivul principal – competitivitatea industriei moldoveneşti. Dar guvernul investit în funcţie în 2001 nu a elaborat un astfel de document. Totuşi, trebuie să spunem că unele din instrumentele şi obiectivele referitoare la politica industrială sunt conţinute într-un şir de acte normative după cum urmează:

· Strategia Dezvoltării Social-Economice până în anul 2005;

· Strategia Guvernului privind dezvoltarea sectorului privat pe perioada 2002-2004;

· Strategia Investiţională a Republicii Moldova;

· Strategia de Promovare a Exportului;

· Programul de Stat de susţinere a micului business pentru anii 2002-2005.

Aceste documente, sunt importante, dar sunt destinate unei direcţii anumite. Fac referire doar la domeniil respective fără a avea nişte conexiuni şi interdependenţe între ele (poate cu excepţia Strategiilor de Atragere a investiţiilor şi Promovarea Exportului). Politica industrială trebuie să fie parte componentă a programului de dezvoltare şi trebuie să devină o „umbrelă” care ar acoperi toate strategiile şi programele menţionate.

În continuare vor fi prezentate caracteristicile Concepţiei politicii industriale şi strategiilor menţionate.

4.2. Cadrul legal al politicii industriale în Moldova

După cum am văzut în paragraful precedent primul document elaborat în Republica Moldova referitor la politica industrială, a fost Concepţia politicii industriale a Republicii Moldova, adoptată în 1996 şi care cuprindea o perioadă de implimentare de 4 ani până în 2000.

Documentul respectiv pe lăngă stabilirea obiectivelor şi sarcinilor, stabileşte direcţiile de bază pentru ridicarea competitivităţii industriei moldoveneşti. De asemenea sunt specificate foarte detaliat măsurile orientate pentru îmbunătăţirea mediului de afaceri (măsuri orizontale) de asemenea sunt specificate şi programele cu destinaţie specială.

O simplă privire asupra conţinutului documentului ne sugerează că este vorba de o politică, care se bazează pe un mixaj de instrumente şi abordări, îmbinând măsurile orizontale şi cele verticale.

Obiectivul principal al politicii industriale este stipulat chiar în preambul, şi anume: „asigurarea viabilităţii industriei, competitivităţii mărfurilor industriale moldave pe piaţa internă şi externă” [9]. Este un obiectiv mai piţin ambiţios decât cel stabilit de către Uniunea Europeană, dar corespunde în totalitate realităţilor din Moldova, în care majoritatea mărfurilor nu sunt competitive, iar viabilitatea întreprinderilor este, pusă sub semnul întrebării.

Drept obiectiv strategic este mentionat: “formarea unui complex industrial multiramural, competitiv si de inalta tehnicitate, conform standardelor europene, care sa asigure dezvoltarea stabila si independenta economica a tarii, venituri suficiente populatiei si integrarea Moldovei in sistemul de relatii economice mondiale” [9]. Prin această sintagmă este clar acreditată idea de orientare a Republicii Moldova spre U.E. Din păcate însă, în perioada vizată, deşi au crescut schimburile comerciale cu ţările U.E, nu s-a produs o reorientare de proporţii a economiei Moldovei nici spre Europa, nici spre restul lumii occidentale, majoritatea schimburilor comerciale fiind orientate spre tarile CSI.

Dezvoltarea preponderenta a intreprinderilor, orientate maximal spre utilizarea materialelor si resurselor de munca locale (industria alimentara, industria materialelor de constructie), precum si a ramurilor cu tehnologii avansate si cu un volum mare de munca din industria de prelucrare (industria usoara, industria constructoare de masini), predominand orientarea lor spre export - este un alt deziderat important, dar, totodata putem afirma că industria uşoară şi cea constructoare de maşini, având utilaje instalate de cel puţin 10 ani şi procesul investiţional întrerupt, nu puteau fi clasificate drept ramuri cu tehnologii avansate.

Dezvoltarea factorului uman, ca un factor important în contextul creşterii competitivităţii, devine un alt obiectiv important al Concepţiei care prevedea: ”Păstrarea şi dezvoltarea potenţialului tehnologico-ştiintific şi a infrastructurii complexului industrial, pregătirea şi recalificarea cadrelor pentru industrie” [9]. În realitate, s-a realizat foarte puţin în această direcţie, o mare parte a oamenilor de ştiinţă fiind nevoiţi să accepte oferte din străinătate.

Concomitent se propune ridicarea răspunderii sociale a întreprinderilor prin: “Orientarea activităţii agenţilor economici, în paralel cu obţinerea veniturilor, şi spre reperele social-economice” [9]. Intenţia este salutabilă, dar nu a fost propus nici un mecanism, iar relaţia neadecvată întreprindere-stat apărută în urma aplicării sistemului fiscal, precum şi lipsa unor stimulente efective nu au creat condiţii pentru întreprinderi de a-şi asuma răspundere socială.

O altă componentă importantă a politicii industriale a fost restructurarea întreprinderilor privatizate. În viziunea autorilor Concepţiei politicii industriale aceasta urmărea: „...redresarea financiară, retehnologizarea, reforma structurală a întreprinderilor viabile, reconversiunea, divizarea sau lichidarea (benevolă sau prin procedură de faliment) a întreprinderilor nerentabile, fără perspectivă” [9]. Cu concursul Agenţiei pentru Restructurarea Întreprinderilor şi Asistenţă (ARIA) restructurarea, în cea mai mare parte (71 de întreprinderi), a fost realizată. Deşi un studiu recent, realizat de Banca Mondială, arată că nu s-a realizat o restructurare profundă, la întreprinderile asistate de ARIA transformările au fost mai radicale şi mai eficiente.

Un alt obiectiv nu mai puţin important, menţionat de autori, a fost stimularea dezvoltării sectorului privat în sfera industrială prin susţinerea întreprinderilor mici şi mijlocii. S-a reuţit foarte puţin, acest sector suferind cel mai mult în urma accesului redus la informaţie, finanţe şi birocratizarea excesivă.

Îmbunătăţirea sau cum e specificat în Concepţie „optimizarea” mediului economic este un alt deziderat al politicii industriale prin, optimizarea sistemului fiscal, dezvoltarea concurenţei şi depăşirea monopolului.

Un obiectiv major este atragerea investiţiilor în industrie, deoarece fără investiţii majore din străinătate nu este posibilă dotarea întreprinderilor cu utilaje moderne, tehnologii avansate şi industria Moldovei poate rămâne subdezvoltată. Din nefericire nu s-a reuşit nici până în prezent crearea unei imagini pozitive a ţării ca o zonă avantajoasă pentru investiţii.

După prezentarea obiectivelor vom trece în revistă măsurile, prezentate de autorii Concepţiei, ce trebuiau implementate pentru a realiza obiectivele propuse. În principal aceste măsuri sunt unele caracteristice programelor orizontale, pe scurt ne vom referi la toate.

1. Perfecţionarea cadrului legislativ, politica fiscală şi creditară

La acest capitol sunt propuse măsuri îndreptate spre îmbunătăţirea mediului de afaceri, care la răndul său ar influenţa pozitiv competitivitatea mărfurilor naţionale pe piaţa internaţională.

- reducerea cotei veniturilor impozabile, cu suma cheltuielilor utilizate pentru efectuarea cercetărilor ştiinţifice şi de proiectare-elaborare, precum şi la pregătirea şi reciclarea cadrelor.

- Scutirea la plata impozitului pe profit în primii trei ani de la împlementarea tehnologiilor avansate, elaborate în ţară, cu condiţia utilizării acestor mijloace pentru dezvoltarea producţiei şi stimularea cercetărilor.

2. Politica investiţională şi atragerea ISD

Investiţii semnificative sunt necesare în întreprinderile moldoveneşti pentru dezvoltarea lor precum şi pentru creşterea competitivităţii produselor, prin reducera cheltuielilor de producere datorită utilizării tehnologiilor avansate şi a utilajului performant.

Ceea ce ţine de promovarea investiţilor interne sau proprii sunt menţionate:

- eliberarea pentru activitatea investiţională a unui volum limitat de credite preferenţiale;

- eliberarea garanţiilor de stat pentru hârtiile de valoare emise de agenţii economici;

- restabilirea imporatnţei amortismentelor, prin intermediul evaluării periodice a valorii fondurilor fixe, indexarea periodică a defalcărilor de amortizare, majorarea normelor amortizării.

Primele două măsuri ar pute fi calificate drept nişte măsuri neadecvate, datorită tratamentului preferenţial al unor întreprinderi ce fac un lobby în structurile de stat, dar datorită posibilităţilor reduse de finanţare a investişiilor statul trebuie să stabilească nişte limite şi nişte priorităţi. Problema este că distribuirea acestor credite şi garanţii de stat trebuie să fie cât mai transparentă şi să asigure realizarea obiectivelor propuse.

În ceea ce priveşte atragerea investiţilor străine directe (ISD) este foarte clar specificat principalul obiectiv şi anume reducerea riscului investiţional al ţării. Instrumentele utilizate pentru aceasta ar fi următoarele:

- încheirea şi ratificarea acordurilor cu privire la evitarea dublei impuneri şi protecţia reciprocă a investiţiilor capitale cu ţările care reprezintă principalii parteneri în relaţiile comerciale externe;

- aderarea la convenţiile internaţionale de reglementare a litigiilor investiţionale dintre stat şi persoane fizice şi juridice ale altor state, privind protecţia dreptului asupra proprietăţii industriale;

- aderarea la principalele organizaţii internaţionale ce se ocupă de protecţia investiţiilor străine, inclusiv OMC (Organizaţia Mondială a Comerţului) şi Centrul Internaţional de Soluţionare a Litigiilor Comerciale;

- perfecţionarea legislaţiei Republicii Moldova, în vederea creării stimulentelor pentru investitorii străini (facilităţi fiscale, utilizarea terenurilor, taxe vamale, asigurarea investiţiilor, etc.).

O bună parte a prevederilor a fost realizată semnarea acordurilor, aderarea la OMC în iulie 2001, facilităţi investitorilor, totuşi contrart eforturilor depuse în perioada vizată are loc o scădere a raitingului Moldovei privind riscul de ţară, atribuit de Moody¢s de la Ba2 la Caa1.

Această scădere a fost condiţionată de mai mulţi factori care au acţionat în comun, printre aceştea se numără şi acţiunile incoerente ale reprezentanţilor puterii politice din ţară.

Deşi au fost realizate unele măsuri, în linii mari imaginea investiţională nu a fost îmbunătăţită.

3. Politica tehnico-ştiinţifică, susţinerea cercetărilor şi inovaţiilor

Prin abordarea acestui subiect guvernul se arată îngrijorat în legătură cu starea de fapt ce s-a creat în domeniul ţtiinţei aplicate şi a activităţilor de C&D. În acest context este propusă elaborarea şi împlementarea unui Program de stat în domeniul C&D, care va avea ca obiectiv principal crearea parcurilor tehnologice, în cadrul cărora se vor putea crea legături strânse de colaborare între ştiinţa fundamentală, ştiinţa aplicată şi întreprinderile de producţie. Ca rezultat ultimele realizări în domeniul C&D vor fi implementate în producţie, ceea ce ar trebui să crească competitivitatea produselor. Cu părere de rău, nu au fost făcuţi păşi în vederea elaborării acestui plan, deşi intenţiile sunt salutabile.

O altă iniţiativă destul de importantă a fost crearea unui program naţional de calitate, scopul acestuia fiind certificarea intreprinderilor moldoveneşti confrom standardelor internaţionale de calitate ISO 9000. Astfel au fost certificate mai multe întreprinderi ce a permis creşterea calităţii produselor şi a competitivităţii lor pe pieţele externe.

4. Promovarea exportului

Guvernul a acordat o atenţie specială promovării exportului, care în primul rând asigură diversificarea pieţelor de desfacere, creşterea exportului pe pieţele tradiţionale, ceea ce în final va duce la creşterea volumului de export. În al doilea rând promovarea produselor moldoveneşti are şi un efect colateral, tot destul de important, cum ar fi promovarea imaginii ţării, iar dacă produsele sunt de calitate, adică sunt vândute bine, aceasta poate influenţa investitorii străini de a crea unităţi de producere în Moldova.

Din aceste considerente promovării exportului i s-a acordat importanţă şi al cărui scop este stabilit prin următoarea sintagmă: ”...stimulând exportul, să se asigure pe de o parte, pătrundeerea masivă a produselor industriale ale Moldovei pe piaţa mondială, iar pe de alta – să se promoveze o politică protecţionistă în ceea ce priveşte industria naţională şi protecţia pieţei interne de consum” [9]. Partea cu protecţionismul intră în contradicţie cu obligaţiile asumate în cadrul OMC, dar luând în consideraţie că documentul a fost elaborat înainte de aderarea ţării la această organizaţie putem înţelege acest pasaj.

Pentru a asigura promovarea exportului a fost creată Organizaţia pentru Promovarea Exporturilor din Moldova (MEPO), cu sprijinul finanaciar al U.E. prin programul TACIS. MEPO a reuşit promovarea unor produse pe pieţele externe, dar aceasta nu a influenţat deficitul bilanţei comerciale care a cerscut an de an.

5. Politica antimonopol şi protecţia concurenţei

Pentru a elimina reminiscenţile moştenirii sovietice, când totul era hipercentralizat şi exista monopolul statului în aproape toate ramurile economiei, precum şi pentru reformarea economiei şi dezvoltarea unei competiţei reale ca instrument real şi efectiv au fost considerate măsurile antimonopol. În principal este menţionat cadrul legal existent pentru demonopolizare şi dezvoltarea concurenţei, legile „Cu privire la protecţia concurenţei”, „Cu privire la antreprinoriat şi întreprinderi”, „Cu privire la societăţile pe acţiuni”, „Cu privire la restructurarea întreprinderilor”.

De asemenea este reiterată dorinţa guvernului de a dezvolta şi susţine întreprinderile mici şi mijlocii, de data aceasta în prisma demonopolizării.

Utilizarea acestui instrument confirmă orientarea strategică a Republicii Moldova, şi anume Uniunea Europeană, de oarece prevederile legislaţiei cu referire la concurenţă sunt o componentă importantă al aquis-lui comunitar.

6. Politica utilizării forţei de muncă şi dezvoltarea resurselor umane

Instrumentul dat folosit în domeniul utilizării forţei de muncă şi al managementului resurselor umane, contribuie la realizarea obiectivelor privind calitatea forţei de producţie. Instrumentul dat nu a fost utilizat eficient, chiar nici cadrul legal referitor la relaţiile de muncă nu a fost modificat prin adoptarea Codului Muncii.

Realizarea acestor obiective se poate efectua prin „organizarea programului de stat de pregătire a managerilor de toate nivelurile, atât din contul mijloacelor bugetare, cât şi prin mobilizarea resurselor întreprinderilor şi ale celor din asistenţă tehnică, acordată de alte ţări şi de organizaţiile internaţionale”.

La acest subiect statul nu a realizat practic nimic, însă unele instituţii internaţionale au lansat proeiecte privind dezvoltarea resurselor umane: Marshall Plan (program de dezvoltare a capacităţilor manageriale), programul MBA lansat de TACIS cu participarea Universităţii din Grenouble (Franţa). Influenţa lor însă a fost la scară redusă dacă ne referim la numărul participanţilor, iar efectul aplicări cunoştinţelor obţinute în occident la realitatea din ţară nu a fost realizat pe deplin.

7. Politica de mediu (asigurarea securităţii ecologice)

Asigurarea securităţii ecologice devine tot mai importantă. Aceast subiect este stipulat şi în concepţia politicii industriale, se insistă asupra ecologizării industriei şi adoptării standardelor necesare în vederea asigurării acesteia, cum ar fi:

- armonizarea normelor şi standardelor ecologice naţionale cu cele internaţionale (în primul rând, ale Uniunii Europene), inclusiv cu normativele admisibile de poluare a mediului ambiant;

- întroducerea auditului ecologic al întreprinderilor (producerea, produsele, pregatirea cadrelor);

- retehnologizarea principalelor procese de producţie, reducerea resursofagităţii întreprinderilor, reciclarea (neutralizarea) deşeurilor;

- elaborarea şi aplicarea sistemului de certificare ecologică a mărfurilor;

- controlul de către stat a condiţiilor şi securităţii muncii (protecţia contra radiaţiei, vibraţiilor, zgomotului şi altor factori nocivi).”

Trebuie de menţionat că aceste prevederi sunt foarte necesare şi chiar corespund în mare prevederilor politicii industriale din Uniunea Europeană. Aceste măsuri trebuie implementate la cât mai multe întreprinderi şi să existe o monitorizare permanentă în ceea ce priveşte deşeurile, emisiile poluante şi alţi factori nocivi.

Pe lângă instumentele necesare implementării politicii industriale, autorii Concepţiei au menţionat şi necesitatea adoptării şi realizării unor programe cu destinaţie specială.

Reîşind din denumire, acestea prevăd stabililirea direcţiilor prioritare de realizare a programelor de stat, ce cuprindeau următoarele scopuri:

- reconversiunea productiei intreprinderilor din complexul radioelectronic;

- producerea tehnicii pentru sectorul agroindustrial;

- producerea pompelor electrice;

- producerea te hnicii audio si video si a sistemelor de telecomunicatii;

- producerea masinilor si aparatelor electrice de uz casnic;

- producerea tehnicii medicale si a preparatelor farmaceutice;

- fabricarea productiei pe baza materiilor prime locale.

Este menţionată importanţa programelor la baza căror este reconversiunea întreprinderilor cu potenţial stienţific mare ale fostului complex militar (radioelectronică, aparate şi mijloace de automatizăre, etc.), precum şi producerea utilajelor tehnice pentru complexul agroindustrial.

Tot în acest capitol este vizat şi aspectul regional al politicii industriale, Moldova fiind caracterizată prin specificul zonal al dezvoltării economice. Se fac propuneri privind oun tratament diferenţiat în baza preferinţelor regionale, care urmau să se materializeze în reduceri de impozite, acordarea de subvenţii, credite preferenţiate.

Un alt instrument ce trebuie utilizat este crearea zonelor economice libere şi parcurilor tehnologice, luând în calcul specificul regional. A fost lansată ideea creării zonei economice libere în regiunea Leuşeni-Ungheni.

Dezvoltarea zonelor economice libere şi a facilităţilor pentru cei ce vor activa în ele, ar contribui considerabil la dezvoltarea întreprinderilor atât locale cât şi cu investiţii străine.

Aplicarea în practică a Concepţiei a oprit declinul industrial în 1997 şi a rezultat într-o creştere economică a sectorului industrial în 2000 şi 2001. Conform prevederilor Concepţiei, a fost adoptat un număr semnificativ de acte legislative, majoritatea referitoare la privatizarea şi restructurarea întreprinderilor industriale.

Concepţia politicii industriale prezentată mai sus a fost elaborată pentru o perioadă scurtă 1996 – 2000, respectiv după aceasta era necesar de elaborat o altă concepţie sau un program, dar acest lucru nu a fost făcut.

Au fost elaborate un şir de strategii privind dezvoltarea unor anumite ramuri ale economiei, de asemenea a fost adoptată Strategia dezvoltării social-economice până în anul 2005. Vom trece în revistă unele din prevederile acestor strategii ce ar putea fi utilizate ca instrumente ale politicii industriale, dar care vor fi implementate fără a avea o politică industrială.

Strategia dezvoltării social-economice până în anul 2005

În viziunea autorilor strategiei obiectivul de bază al politicii industriale a Republicii Moldova este „...formarea ramurilor industriale, producătoare de mărfuri competitive şi de înaltă tehnicitate (corespunzătoare standardelor internaţionale şi europene), care, prin atragerea investiţiilor interne şi externe, împlementarea tehnologiilor avansate şi a inovaţiilor, restructurarea şi reorganizarea întreprinderilor, vor asigura o creştere economică stabilă şi majorarea veniturilor populaţiei” [15].

Sunt enumerate şi instrumentele care vor fi utilizate pentru atingerea scopului politicii industriale şi anume:

· Continuarea practicii de încheiere a acordurilor-memorandum privitor la îngheţarea, reeşalonarea datoriilor;

· Acordarea creditelor pe termen lung prin Banca de Investiţii şi Dezvoltare;

· Restructurarea, reprofilarea şi reorientarea întreprinderilor (200 de intreprinderi industriale, unele cu restructurare forţată);

· Flexibilizarea politicii creditare şi fiscale pentru susţinerea producătorilor naţionali.

Primul instrument este util în cazul unor întreprinderi viabile, dar dacă sunt indicate nişte cifre precise „vor beneficia anual circa 100 – 120 întreprinderi” [15], există posibilitatea că de aceste reeşalonări sau chiar anulări a datoriilor să beneficieze unele întreprinderi falimentare dar cu acces şi influenţă asupra factorilor de decizie.

Pentru realizarea obiectivului propus au fost stabilite următoarele priorităţi:

§ promovarea şi încurajarea industriilor orientate spre export;

§ stimularea asocierii sub diferite forme a producătorilor autohtoni cu parteneri străini;

§ încurajarea procesului investiţional, a transferului tehnologic şi a extensiunii cunostintelor;

§ promovarea industriilor ce substituie importul producţiei şi mărfurilor de consum;

§ dezvoltarea abilităţilor manageriale, prin programe locale şi internaţionale de instruire a managerilor, reformarea structurilor manageriale si de marketing;

§ eficientizarea utilizării asistenţei tehnice;

§ dezvoltarea în continuare a IMM, fabricarea produselor de calitate conform standardelor europene, prin împlementarea sistemului de asigurare a calităţii;

§ dezvoltarea activităţii de cercetare-dezvoltare nemijlocit în interiorul întreprinderilor;

§ stimularea relaţiilor antreprenoriatului cu instituţiile de învăţământ şi de cercetare-dezvoltare, crearea parcurilor ştiinţifico-tehnologice, inovaţionale şi industriale.

Priorităţile au fost stabilite dar nu au fost realizate progrese în ceea ce priveşte adoptarea unor măsuri pentru asigurarea îndepliniri celor expuse.

Strategia Dezvoltării Sectorului Privat

Un alt document care suplimentează şi susţine Strategia Dezvoltării Social-Economice este Strategia Dezvoltării sectorului privat pentru anii 2002-2004, elaborată cu suportul expertilor Băncii Mondiale. Acest document vizează unele aspecte, ce au implicaţii directe asupra politicii industriale, şi anume :

- simplificarea mediului de afaceri;

- promovarea exporturilor;

- deetatizarea sau privatizarea.

Pnetru realizarea acestor obiective sunt trasate principalile direcţii în care sunt necesare acţiuni, după cum urmează:

· perfectionarea legislaţiei, vizând activitatea de antreprenor;

· debirocratizarea sistemului public;

· simplificarea fiscalităţii;

· asigurarea stabilităţii politice;

· asigurarea transparenţei în justiţie;

· îmbunătăţirea accesului la tehnologii şi infrastructura tehnologică;

· ameliorarea accesului la finanţare,

· asigurarea accesului la servicii de consultanţă şi asistenţă de afaceri,

· dezvoltarea resurselor umane pentru sectorul privat , în special, pentru IMM-uri;

· îmbunătăţirea gestiunii corporative prin finalizarea procesului de privatizare.

În cazul realizării efective a acestei strategii competitivitatea economiei Moldovei va spori considerabil. De asemenea vor fi şi efecte secundare, pozitive, precum imaginea investiţională mai bună şi creştere economică. Până în prezent însă măsurile luate nu au fost eficiente, mediul de afaceri fiind foarte nefavorabil privind iniţierea de noi afaceri sau extinderea celor existente.

Strategia investiţională

Investiţiile reprezintă un factor important în ceea ce priveşte desvoltarea capacităţilor de producţie a întreprinderilor., prin investirea în noile tehnologii şi C&D. În Republica Moldova procesul investiţional după 1985 a fost întrerupt, astefl gradul de uzură a utilajelor a atins alarmanta cotă de 75-85% [16]. Cu astfel de utilaje este greu să realizezi produse competitive.

Strategia Investiţională a Republicii Moldova este anume acel plan după care trebuie mobilizate eforturile statului pentru a atrage investitţii externe şi interne. În prima parte startegia prezintă un fapt trist şi anume scăderea continuă a investiţiilor. Pentru prima dată este fectuată o analiză SWOT a situaţiei investiţionale în Moldova. Ceea ce reprezintă prezentarea punctelor tari (Strengths) ce trebuie valorificate la maximum, punctele slabe (Weaknessees) care trebuie minimizate şi/sau eliminate cât mai repede, de asemenea sunt prezentate oportunităţile (Opportunities) create investitorilor şi sigur că sunt prezentate şi amenninţările (Threats) ce prezintă riscurile investirii în Moldova.

Pentru a reduce din punctele slabe şi din ameninţări sunt prezentate direcţiile de cativitate care sunt următoarele:

· ameliorarea cadrului legislativ, instituţional şi organizaţional;

· adaptarea infrastructurilor de transport şi telecomunicaţii la necesităţile economiei moderne;

· crearea unui sistem de facilităţi pentru investitori.

În partea a patra sunt propuse un şir de măsuri menite să amelioreze climatul investitional. Printre ele se menţionează reducerea impozitului pe profit (de la 28% la 15% şi chiar 10%) [15], reducerea sau eliminarea taxelor vamale, vacanţe fiscale, etc.

Cu părere de rău, recomandările menţionate în Strategie nu au fost implementate, ci dinpotrivă au fost întreprinse unele măsuri neadecvate, ce au deteriorat şi mai mult imaginea Moldovei ca ţară sigură pentru investiţii. Aici pot fi menţionate cazurile Eurofarm, Air Moldova International, Union Fenosa, de asemenea relaţiile incerte cu organismele financiare internaţionale şi nu în ultimul rând instabilitatea politică. Probabil că în acestă direcţie vor fi necesare eforturi foarte mari pentru a recăpăta încrederea investitorilor.

Strategia de export a Republicii Moldova

Un alt document ce completează celelalte Startegii, menţionate mai sus, este Strategia de promovare a exportului pentru anii 2002-2005, elaborată de către Organizaţia pentru Promovarea Exporturilor din Moldova şi Ministerul Economiei, cu sprijinul tehnic şi financiar din partea UE prin intermediul programului TACIS.

Documentul respectiv prezintă o analiză amplă a subiectului care are implicaţii directe asupra politicii industriale, deoarece stipulează necesitatea creşterii competitivităţii produselor moldoveneşti prin sporirea calităţii. Tot aici sunt descrise industriile cu potenţial de export, pieţele acestora sunt prezentate incluzând oportunităţile pe care le oferă şi riscurile posibile.

În viziunea Strategiei de Export industriile prioritare din punct de vedere al posibilităţilor de export sunt următoarele: industria vinicola, prelucrarea fructelor şi legumelor, industria produselor lactate şi a cărnii, industria uşoară, sectorul de fabricare a maşinilor şi echipamentelor şi prelucrarea metalelor, precum şi serviciile. În ceea ce priveşte exportul serviciilor este prezentat exportul de software, ce are o importanţă majoră în contextul societăţii informaţionale şi economiei bazate pe cunoastere.

Sunt prezentate în amănunte pieţele de export ale CSI, UE, Europa Centrală şi de Est, cu o analiză privind importanţa actuală pentru produsele moldoveneşti, precum şi sub aspectul oportunităţilor şi riscurilor aferente. Dar cu părere de rău nu sunt prevăzute măsurile ce trebuie luate pentru reorientarea exporturilor spre alte pieţe decât CSI, cu menţinerea prezenţei acolo.

Programul de stat de sustinere a micului business

Programul de stat de susţinere a micului business a fost elaborat în conformitate cu prevederile legii despre Susţinerea şi Protecţia Micului Business, din 20 mai 1994, amendată la 8 noiembrie 2001. Acest program prevede o serie de măsuri, care pornesc de la percepţia clară a problemelor ce nu permit dezvoltarea acestui sector şi anume:

· Barierele birocratice-administrative excesive;

· Lipsa mecanismelor eficiente de susţinere creditar-financiară;

· Povară fiscală excesivă;

· Instabilitatea climatului de afaceri;

· Amestecul excesiv al statului in activitatea agentilor economici.

Pe lângă înlăturarea deficienţelor menţionate, Programul propune atragerea în activitatea antreprenorială a femeilor, tinerilor, pensionarilor, precum şi dezvoltarea infrastructurii regionale pentru susţinerea IMM. În vederea perfecţionării cadrului legislativ ce guvernează activitatea micilor afaceri se va urmări, armonizarea legislaţiei atât cu normele UE, cât şi cu cele din ţările CSI. Este salutabil faptul armonizării legislative, dar cum va fi posibilă armonizarea cu două legislaţii ce în mare măsură sunt diferite (UE şi CSI), putem presupune că aceasta este doar declarativ.

De asemenea, este prevăzut ca actele legislative în proiect să fie discutate cu asociaţiile de antreprenori, asigurându-se atât transparenţa, cât şi corespunderea acestora cu necesităţile reale ale întreprinderilor. O alta prevedere, care, odată împlementată, va facilita mult crearea de noi afaceri, este simplificarea procedurilor de înregistrare prin aplicarea metodei „ferestrei unice”.

În scopul ameliorării mediului financiar pentru IMM este de mentionat prevederea, conform careia vor fi create instituţiile de garantare a creditelor.

În încheirea acestui capitol este de menţionat faptul că după adoptarea Concepţiei politicii industriale a Moldovei pentru perioada 1996-2000, nu a fost adoptat un alt act normativ care ar stabili priorităţile de dezvoltare a economiei Moldovei, pentru a creşte competitivităţea pe plan internaţional şi a revitaliza industria, care trebuie să devină o „locomotivă” a creşterii economice.

CONCLUZII

Evoluţia politicii industriale în Moldova poate fi caracterizată prin prisma celor patru etape prin care a trecut. Toate aceste etape sa deşfăşurat într-un timp relativ scurt (cu excepţia primei), dar care au creat evoluţii contradictorii a industriei.

La etapa industrializarii (1960 - 1989) în Moldova au fost edificate complexe de producere integrate în sistemul industrial sovietic şi care funcţionau atât pe baza materiei prime proprii, cât şi a celei de import.

Etapa tranziţiei (1989 – 1996) a fost marcată de deindustrializarea economiei. Îşi reduc activităţile sau sunt oprite întreprinderile ce consumă materie primă importată şi cele din complexul militar. Nu există o viziune clară asupra dezvoltării industriei.

A treia etapă începe în anul 1996, odată cu adoptarea Concepţiei politicii industriale pentru anii 1996-2000, primuma doctrină a politicii industriale a Moldovei. Document realizat cu sprijinul UNIDO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare Industrială), care conţine o serie de prevederi progresive adecvate unei politici industriale. În acest caz, nu au existat suficiente capacităţi pentru realizarea obiectivelor Conceptiei politicii industriale.

Ultima etapă analizată începe din 2001. Este adoptată Strategia dezvoltării social economice până în 2005. Aceasta este urmată de adoptarea unor strategii şi programe care izvorăsc din strategia dezvoltării, detaliind-o pe compartimente. Totuşi nu există mecanismul de interacţiune între aceste documente. De asemenea nu este elaborată o nouă politică industrială care ar corectă sau revedea prevederile primei Concepţii.

Pe lângă problemele instuţionale şi de strategie, există şi factori negativi care afectează industria propriu zisă. Printre acestea putem menţiona:

- uzura utilajului tehnologic (75-80%), ce conduce la scăderea calităţii;

- echipamente energofage, care reduc competitivitatea;

- tehnologii depăşite ce nu fac faţă competiţiei;

- managment neadecvat condiţiilor economiei de piaţă;

- investiţii reduse în rethnologizare şi renovare;

- utilizarea redusă a tehnologiilor informaţionale.

Pornind de la cele expuse trebuie să menţionăm că obiectivul general al politicii industriale trebuie să devină creşterea competitivităţii şi în general a performanţelor industriei în vederea intăririi capacităţii de adaptare a economiei ţării la cerinţele pieţei internaţionale, în condiţiile globalizării economiei mondiale.

Prin atingerea acestui obiectiv industria va avea în continuare un rol important şi o pondere semnificativă în structura economiei naţionale şi va constitui unul dintre principalii factori ai dezvoltării economice durabile.

Acţiuni pe termen scurt

Principalele acţiuni care trebuie utilizate şi care vor determina o influenţă majoră în atingerea obiectivului general al politicii industriale sunt:

· consolidarea unui mediu de afaceri viabil şi deschis, bazat pe principiile liberei concurenţe, pe asigurarea de condiţii egale tuturor agenţilor economici, pe un cadru instituţional şi legislativ corespunzator, raportat cu cele din UE, se poate realiza prin:

- stabilizarea treptată a inflaţiei şi reducerea costului creditului ;

- revizuirea şi simplificarea sistemului de impozite ;

- fluidizarea fluxurilor financiare;

- stimularea creşterii fluxurilor de capital străin şi autohton ;

- dezvoltarea capacităţii de absorbţie a inovării în mediul economic;

- reducerea birocraţiei şi combaterea infractionalităţii economico-financiare.

· accelerarea ajustării structurale, restructurarea şi privatizarea întreprinderilor cu capital majoritar de stat prin:

- închiderea de capacităţi neviabile;

- modernizarea, retehnologizarea şi optimizarea fluxurilor tehnologice;

- accelerarea procesului de privatizare;

- modificarea structurii organizatorice.

· atragerea investiţiilor străine prin:

- tratament egal şi nedescriminator investitorilor străini şi locali ;

- înlăturarea obstacolelor întâmpinate de investitorii străini;

- promovarea Moldovei ca destinaţie pentru investiţii;

- crearea unui organ specializat subordonat prim-ministrului.

· promovarea investiţiilor intangibile prin:

- dezvoltarea domeniului C & D;

- implementarea sistemului de management al calităţii ISO 9000;

- investiţii în capital uman;

- promovarea utilizării tehnologiilor informaţionale.

· susţinerea dezvoltării IMM;

- îmbunătăţirea cadrului instituţional şi a dialogului public – privat;

- simplificarea procedurilor de inregistrare si autorizare a firmelor;

- programe de instruire pentru dezvoltarea spiritului antreprinorial;

- susţinerea transferului de tehnologie.

· modernizarea rolului autorităţii publice centrale în domeniul industriei, prin creşterea capacităţii de elaborare şi împlementare a politicii industriale ;

· asigurarea compatibilităţii cu mediul înconjurător, prin consolidarea unui cadru organizatoric şi legislativ care să conducă la eliminarea efectelor negative asupra acestuia, ca instrumente principale se pot utiliza:

- strategii privind tehnologiile şi produsele curate;

- sisteme de management de mediu ISO 14000 ;

- creşterea eficienţei utlizării energiei electrice.

Acţiuni pe termen mediu

· dezvoltarea pieţei concurenţiale prin:

- elaborarea actelor normative privind ajutoarele de stat;

- control riguros privind ajutoarele statului;

- încurajarea alianţelor strategice pe baze tehnologice şi industriale.

· dezvoltarea cererii pieţei moldoveneşti de produse industriale prin:

- dezvoltarea specializării produselor şi apariţia de noi producători;

- creşterea exigenţelor privind calitatea produselor;

- orientarea de perspectiva a achizitiilor publice.

· dezvoltarea cooperării industriale prin:

- promovarea sistemului de subcontractare;

- promovarea proiectelor de engineering financiar;

- identificarea de oportunităţi şi scheme de cooperare industrială.

· promovarea coeziunii sociale ca factor de succes al ajustării structurale şi de limitare a costurilor şi efectelor negative ale reformei.

BIBLIOGRAFIA

1. Bourgeois. J.H.J and Demaret, The Working of EC Policies on Competition, Industry and Trade: a Legal Analysis in Buigues, P., Jacquemin, A., and Sapir, A., 1995

2. Commission of the European Communities "Industrial Policy in an Open and Competitive Environment:  Guidelines for a Community Approach", COM (90) 566 Final, November 16, 1990

3. Commission of the European Communities "An Industrial Competitiveness Policy for the European Union", COM (94) 319 Final, September 14, 1994.

4. Commission of the European Communities “The Competitiveness of European Enterprises in the face of globalisation – how it can be encouraged”, COM (1998) 718 Final, January 20, 1999.

5. Commission of the European Communities “Productivity: The Key to Competitiveness of European Economies and Enterprises”, COM (2000) 262 Final, May 21, 2002.

6. Commission of the European Communities “Industrial Policy in an Enlarged Europe”, COM (2002) 714 Final, December 11, 2002.

7. Commission of the European Communities “More research for Europe. Towards 3% of GDP”, COM (2002) 499 Final, October 11, 2002.

8. Commission of the European Communities, Commission staff working paper “Impact of Enlargement on Industry”, SEC (2003) 234, February 24, 2003.

9. Concepţia politicii industriale a Republicii Moldova

10. Gaster, Robin, "European Industrial Policy," in Europe and the United States:  Competition and Cooperation in the 1990s, Study Papers Submitted to the Subcommittee on Europe and the Middle East of the Committee on Foreign Affairs of the U.S. House of Representatives, Washington, DC: U.S. Government Printing Office, 1992.

11. Lawton, Thomas. “European Industrial Policy and Competitiveness”, London, Macmillan Press, 1999.

12. Observatory of European SME’s, № 2, 2002.

13. Observatory of European SME’s, № 3, 2002.

14. Programul de stat de susţinere a micului business pentru anii 2002-2005

15. Strategia dezvoltării social-economice până în 2005

16. Strategia Investiţională a Republicii Moldova.

17. Strategia de promovare a exportului.

18. www.euractiv.com