Ce va urma după decizia
CEDO?
Igor Boţan
Guvernare şi
democraţie în Moldova, E-journal, an. II, nr. 34, 14
iulie 2004
a) Conţinutul deciziei CEDO
La 8 iulie a.c., Curtea Europeană a Drepturilor Omului
(CEDO) şi-a pronunţat decizia pe marginea cazului "Ilaşcu
şi alţii împotriva Republicii Moldova şi a Federaţiei
Ruse" 1.
În conformitate cu această decizie Republica Moldova şi
Federaţia Rusă se fac vinovate de încălcarea articolelor
Convenţiei Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la
libertate şi de tratament inuman al celor patru persoane din "grupul
Ilaşcu".
Argumentele CEDO s-au bazat pe faptul că Guvernul
Republicii Moldova, "singurul legitim din punctul de vedere al dreptului
internaţional, deşi nu exercită controlul asupra unei
părţi a teritoriului său, şi anume asupra celui aflat sub
controlul efectiv al "Republici Moldoveneşti Nistrene" (RMN),
totuşi în virtutea articolului 1 al Convenţiei a avut
obligaţia de a lua măsurile necesare care-i erau în
putinţă, în conformitate cu dreptul internaţional, pentru
a asigura respectul drepturilor garantate de Convenţie".
Cît priveşte responsabilitatea Federaţiei
Ruse, Curtea a constatat că "în perioada conflictului armat din
Republica Moldova (1991-1992) militarii armatei a 14-a, care a aparţinut
URSS, iar apoi Rusiei, au luptat de partea forţelor separatiste
transnistrene. În plus, în timpul confruntărilor dintre
autorităţile moldoveneşti şi separatiştii
transnistreni, conducătorii ruşi au susţinut separatiştii
prin declaraţiile lor politice. Prin aceste acţiuni
autorităţile ruse au contribuit atît din punct de vedere
militar, cît şi politic la crearea regimului separatist din regiunea
transistreană a Republicii Moldova. Chiar şi după acordul de
încetare a focului din 21 iulie 1992, Rusia a continuat să
susţină regimul separatist din punct de vedere militar, politic
şi economic, permiţîndu-i astfel să
supravieţuiască, întărindu-se şi
căpătînd autonomie faţă de Republica Moldova.
În opinia Curţii ansamblul de acte comise de către militarii
ruşi faţă de reclamanţi, inclusiv transferul lor în
mîinile regimului separatist, în contextul colaborării dintre
autorităţile ruse şi regimul ilegal, sînt de natură
să le facă responsabile pentru consecinţele actelor comise de
acest regim".
În acest context,
referitor la "cazul Ilaşcu" Curtea a constatat că
"în perioada 2 şi 4 iunie 1992 reclamanţii au fost
arestaţi la domiciliile lor din Tiraspol de către mai multe persoane,
dintre care cîţiva erau îmbrăcaţi în uniforme
militare cu însemne ale Armatei 14-a a ex-URSS. Ei au fost acuzaţi
de activitate antisovietică şi de faptul că sub conducerea
Frontului Popular din Moldova şi România au combătut prin
activităţi ilegale statul legitim Transnistria. De asemenea, lor li
s-a incriminat că ar fi comis multiple infracţiuni, în special
două asasinate. La 9 decembrie 1993 "Curtea supremă a RMN"
l-a condamnat pe dl Ilaşcu la pedeapsa capitală şi la
confiscarea bunurilor sale, iar pe ceilalţi reclamanţi i-a condamnat
la pedepse de privaţiune de libertate pe termene de la 12 pînă
la 15 ani şi la confiscarea bunurilor lor".
În consecinţă,
CEDO a obligat Republica Moldova şi Federaţia Rusă să
plătească reclamanţilor despăgubiri pentru daunele
materiale şi morale suportate. Dat fiind faptul că Ilie Ilaşcu şi
Alexandru Leşco au fost puşi în libertate în mai 2001
şi, respectiv, în iunie 2004. CEDO a mai obligat cele două
ţări "să ia toate măsurile necesare pentru a pune
capăt detenţiei arbitrare a reclamanţilor încă
încarceraţi şi să asigure punerea lor în libertate
imediat". Această decizie este
irevocabilă, deoarece a fost adoptată de Marea Cameră.
b) Reacţia
autorităţilor Federaţiei Ruse
Chiar
în ziua pronunţării deciziei CEDO, Ministerul Afacerilor
Externe al Federaţiei Ruse a lansat o declaraţie 2 în care
şi-a exprimat nedumerirea în legătură cu decizia
"incoerentă, contradictorie, subiectivă şi
părtinitoare" a înaltei instanţe de la Strasbourg.
Argumentele
autorităţilor ruse se reduc la faptul că în conformitate
cu "Legea federală privind ratificarea Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului şi Protocoalelor adiţionale, Federaţia
Rusă recunoaşte jurisdicţia CEDO drept obligatorie doar în
cazurile în care încălcările menţionate în
Convenţie şi Protocoalele adiţionale au avut loc după
intrarea lor în vigoare în Rusia, adică după 5 mai 1998,
cînd documentele de ratificare a Convenţiei au fost transmise
Secretarului general al Consiliului Europei". De asemenea,
autorităţile ruse invocă rezoluţia Adunării Generale a
ONU 56/83 din 12.12.2001 în conformitate cu care "nici o faptă
a statului nu reprezintă o încălcare a obligaţiunii
referitoare la dreptul internaţional, dacă obligaţiunea
respectivă nu este asumată în perioada
comiterii faptei".
În
declaraţia menţionată Federaţia Rusă a acuzat Curtea
de aplicarea "dublelor standarde", pe motiv că aceasta a aplicat
în "cazul bombardamentelor NATO a Iugoslaviei principiul
jurisdicţiei teritoriale", iar în "cazul Ilaşcu a
utilizat în propriile interese principiul opus al jurisdicţiei
extrateritoriale, reieşind din considerente eronate, precum că
Federaţia Rusă exercită jurisdicţia pe teritoriul
Transnistriei".
Prin aceste
evaluări autorităţile ruse contestă, de fapt, chiar
însăşi acceptarea de către CEDO a
examinării "cazului Ilaşcu", menţionînd că
aceasta "a avut loc cu mult înaintea ratificării de către
Rusia a Convenţiei, lucru menţionat chiar în decizia
Curţii".
Gradul de
indignare a autorităţilor ruse se manifestă pe deplin în
afirmaţia precum că "Pentru toată lumea este evident, numai
nu pentru Curte că prezenţa mereu în descreştere a
cîtorva sute de militari ruşi, care păzesc depozitele cu
muniţii militare, rămase după destrămarea Uniunii
Sovietice, şi care, de asemenea, îndeplinesc funcţii de pacificare
în conformitate cu acordul Moldovei, nu poate fi un instrument de
"control" pe un teritoriu cu o populaţie de aproximativ un
milion de oameni". Mai mult, autorităţile ruse se
indignează şi de faptul că impunîndu-li-se să ia
măsuri de eliberare imediată a deţinuţilor, de fapt, li se
impune "să se amestece grosolan în treburile interne ale
Republicii Moldova, lucru care vine în contradicţie cu
Declaraţia ONU din 9 decembrie 1981 cu privire la inadmisibilitatea
amestecului în treburile interne ale statelor".
Însă
indignarea autorităţilor ruse are loc pe
fundalul ignorării în mod deliberat a unor lucruri bine ştiute.
În primul rînd, în decizia CEDO se
menţionează că prevederile Convenţiei intră în
vigoare doar după ratificarea de către statele membre ale Consiliului
Europei. În cazul Republicii Moldova Convenţia a intrat
în vigoare la 12 martie 1997, iar în cazul Rusiei la 5 mai 1998. Se
menţionează, de asemenea, că prevederile Convenţiei au
putere juridică doar pentru faptele posterioare intrării în
vigoare pe teritoriile statelor aderente, însă aceste prevederi au
putere juridică şi pentru faptele ce reprezintă consecinţe
posterioare ale faptelor anterioare intrării în vigoare a
Convenţiei.
Aceste constatări
sînt importante pe motiv că plîngerea reclamanţilor a
fost depusă la 14 iunie 1999, iar la 20 martie 2001 Camera căreia i-a
fost atribuit cazul pentru judecată s-a desesizat în conformitate cu
articolul 30 al Convenţiei în favoarea Marii Camere a CEDO. Prin
decizia sa din 4 iulie 2001 Marea Cameră a acceptat judecarea cazului.
Pentru desfăşurarea anchetei o delegaţie a Curţii a
colectat informaţii şi mărturii 3 la Chişinău şi
Tiraspol în perioada 10-15 martie 2003.
În al doilea rînd,
se ştie că CEDO aplică, de fapt, judecata după regula
precedentului, urmînd, în situaţii asemănătoare,
jurisprudenţa stabilită anterior. În acest sens, este relevant
cazul "Loizidu versus Turcia". În martie 1995, Curtea a
acceptat să examineze cazul responsabilităţii Turciei pentru
acţiunile autorităţilor de pe teritoriul ocupat al Ciprului de
Nord. După acest caz, noţiunea de "jurisdicţie"
utilizată în Convenţie nu se limitează doar la teritoriul
ţărilor semnatare, ci se extinde şi asupra teritoriilor
controlate de facto de aceste ţări, care au obligaţia
să asigure şi acolo drepturile şi libertăţile
consfinţite în Convenţie, fie în mod direct, fie prin
intermediul administraţiei pe care o controlează.
În acest sens, decizia
Curţii privind "cazul Ilaşcu" menţionează că
şi după 5 mai 1998, cînd prevederile Convenţiei au devenit
obligatorii pentru Federaţia Rusă, armata acesteia a continuat
să rămînă pe teritoriul Republicii Moldova în pofida
obligaţiunilor asumate la summit-urile OSCE din 1999 şi 2001, iar
regimul transnistrean s-a bucurat în continuare de sprijinul militar,
politic, economic şi financiar, fapte care dovedesc că regimul
respectiv se află sub influenţa efectivă a Federaţiei Ruse.
Mai mult, din decizia
Curţii se poate desprinde că Rusia are influenţă
decisivă nu numai asupra autorităţilor transnistrene, ci şi
asupra celor moldoveneşti. Astfel, Curtea şi-a exprimat
îngrijorarea faţă de conţinutul unei note pe care Rusia
le-a adresat-o autorităţilor moldoveneşti, cerîndu-le
să-şi retragă observaţiile prezentate Curţii în
octombrie 2000 prin care sugera responsabilitatea Rusiei pentru
staţionarea trupelor sale militare pe teritoriul Transnistriei al
Republicii Moldova. În consecinţă, în audienţa din 6
iunie 2001 Guvernul moldovenesc şi-a retras o parte din observaţiile
sale referitoare la politica Rusiei în Transnistria. Curtea a considerat
că astfel de acţiuni ale Guvernului Rusiei subminează idealurile
tradiţionale de respect pentru libertăţile şi drepturile
menţionate în preambulul Convenţiei, aducînd şi
grave atingeri procesului de examinare a plîngerilor reclamanţilor.
Prin aceasta se constată că Rusia a nesocotit şi articolul 34 al
Convenţiei.
Probabil, aceste constatări
ale Curţi stau la baza reacţiei extrem de emoţionale a
autorităţilor ruse, exprimată în declaraţie. Evident,
declinîndu-şi responsabilitatea pentru "controlul efectiv"
asupra Transnistriei, autorităţile ruse au evitat să
menţioneze că toate persoanele din elita conducătoare a
Transnistriei sînt cetăţeni ai Federaţiei Ruse, că
unităţile economice cu capital de stat rusesc participă la
privatizarea patrimoniului public din Transnistria, deşi autorităţile
moldoveneşti au insistat de mai multe ori că această privatizare
este ilegală, în sfîrşit, că oferă
cetăţenia Rusiei locuitorilor din Transnistria în asemenea
proporţii încît deţinătorii ei vor constitui
în cel mai apropiat timp majoritatea absolută, la fel ca şi
în Abhazia şi Osetia de Sud.
Din acest punct de vedere este
curioasă afirmaţia cu care se încheie declaraţia, precum
că Rusia va respecta "decizia greşită şi
politizată a Curţii Europene" pe motiv că ea
"întotdeauna şi-a îndeplinit şi îşi va
îndeplini obligaţiunile internaţionale".
(Va urma)
1 COUR EUROPEENNE DES DROITS DE L'HOMME, Communique du Greffier 349f(2004), 08.07.2004, http://press.coe.int/cp/2004/349f(2004).htm.
2 Заявление в связи с постановлением Европейского Суда по
правам человека в Страсбурге по "делу Илашку", http://www.ln.mid.ru/brp_4.nsf/sps/7D1BEC3C25B34D7EC3256ECB004647E4.
3 http://hudoc.echr.coe.int/.../
Ce va urma după decizia
CEDO?
Igor Boţan
Guvernare şi
democraţie în Moldova, E-journal, an. II, nr. 35, 27
iulie 2004
c) Reacţiile
autorităţilor transnistrene la decizia CEDO
Reacţia imediată a autorităţilor
Federaţiei Ruse faţă de decizia CEDO pe marginea "cazului
Ilaşcu" a creat cadrul necesar şi pentru manifestarea
reacţiilor autorităţile transnistrene. Precum era de
aşteptat, aceste reacţii au fost mult mai radicale. Ca de obicei, a
fost organizată "indignarea opiniei publice faţă de decizia
Curţii Europene pe marginea cazului teroristului Ilaşcu" 1. În plus, experţii şi
politologii transnistreni au organizat un schimb de opinii în cadrul
căruia şi-au exprimat regretul că "judecătorii
Curţii Europene se conduc de dreptul formal, şi nu de cel
umanitar", ei s-au arătat dezamăgiţi de valorile europene,
prezicînd "sfîrşitul Europei civilizate" 2.
În paralel, ministerul
afacerilor externe (mae) al autoproclamatei republici moldoveneşti
nistrene (rmn) a dat publicităţii la 9.07.04 o declaraţie
în care a specificat că: "Statul transnistrean a fost
constituit din voinţa poporului în conformitate cu cele mai avansate
standarde democratice şi ale dreptului internaţional, care din
primele zile s-a ciocnit de manifestarea terorismului de stat din partea
Republicii Moldova îndreptat împotriva cetăţenilor
paşnici. Transnistria a fost obligată să întreprindă
măsurile necesare pentru apărarea populaţiei de acţiunile
teroriste, făcînd totul pentru pedepsirea criminalilor" 3. În declaraţie se mai
afirmă că "atitudinea preconcepută a judecătorilor
CEDO în exercitarea obligaţiunilor lor profesionale nu are nimic
comun cu exercitarea actului de justiţie, creînd un precedent
periculos şi justificînd terorismul manifestat în formele lui
cele mai oribile".
Drept suport pentru acest gen de
atitudini sînt invocate afirmaţiile lui Ilaşcu făcute
după ce "a fost eliberat", precum că "teroristul a
recunoscut relaţiile sale cu autorităţile moldoveneşti
şi caracterul crimelor săvîrşite la comandă".
Este vorba despre afirmaţiile reiterate de Ilaşcu şi la
conferinţa de presă din 13 iulie a.c.,
precum că: "În 1992 nu a avut loc un conflict militar, ci un
război de agresiune a Federaţiei Ruse asupra tînărului
stat independent Republica Moldova... Eu şi colegii mei nu am fost
criminali, fiindcă eram în exerciţiul funcţiunii şi
îndeplineam întocmai ceea ce ni se ordona de la
Chişinău" 4, fiind mobilizat de Ministerul
Securităţii Naţionale al Republicii Moldova pentru "a
combate inamicii".
În finalul
declaraţiei mae al rmn se afirmă că: "Republica
Moldovenească Nistreană îşi exprimă indignarea
profundă în legătură cu decizia CEDO, considerînd
imposibilă eliberarea înainte de termen a teroriştilor
întemniţaţi şi declară că pe viitor nu va
renunţa la principiul inevitabilităţii pedepsei. Teroriştii
nu au nici naţionalitate, nici demnitate, nu pot fi demni de
graţiere, iar crimele lor nu au termen de vechime. Ministerul Afacerilor
Externe atrage atenţia înaltelor instituţii europene asupra
inadmisibilităţii manipulării cu criteriile democratice şi
asupra necesităţii observării întocmai a drepturilor
fiecărui om, indiferent de apartenenţa etnică, cu atît mai
mult a statutului ţării în care locuieşte".
Faptul că regimul
transnistrean refuză să îndeplinească hotărîrea
CEDO şi îşi permite să-i dea lecţii acestei
instituţii paneuropene cum trebuie să exercite justiţia este
extrem de sugestiv. Înalta protecţie de care se bucură îi
permite să se complacă într-o stare de solipsism, ignorînd
şi contrazicînd pe oricine şi orice nu le convine, inclusiv logica
formală, consecutivitatea evenimentelor şi chiar interesele
principalului garant. De aceea, toate evenimentele sînt percepute
în mod exclusiv prin prisma propriilor interese şi al efectului
propagandistic pentru asigurarea acestora.
d) Calitatea argumentelor
Logica de care se conduce
regimul transnistrean se reduce la formula: regimul există de facto, de
aceea trebuie recunoscut de jure. Evident, este logica celui mai puternic sau a
protejatului celui mai puternic, care consideră că are destule forţe
şi influenţă pentru crearea unor realităţi noi şi
a oportunităţilor pentru justificarea acestora. Această
logică a stat la baza creării "internaţionalei
separatiste" în 1992, "internaţională" din care
au făcut parte doar regimurile separatiste proruseşti de pe
teritoriile Moldovei (Transnistria şi Găgăuzia), Ucrainei
(Crimeea), Azerbaidjanului (Karabahul de Munte), Georgiei (Abhazia şi
Osetia de Sud) şi chiar al Croaţiei (Serbska Kraina). Este curios
că Republica Cecenă a dorită să devină şi ea
membră a "internaţionalei separatiste", însă n-a
fost admisă, probabil pe motiv că nu corespundea principalului
criteriu de apartenenţă. În cazul Republicii Moldova aplicarea
eficientă a formulei menţionate mai sus era condiţionată de
evitarea "internaţionalizării" eforturilor de
soluţionare a conflictului, care a fost inspirat, pe care îl
mediază şi soluţia finală a căruia ar trebui s-o
garanteze Rusia. Timp de aproape 10 ani autorităţile
moldoveneşti au rămas ostatice ale acestei logici.
Decizia CEDO
răstoarnă logica respectivă, stabilind fără echivoc
că regimul transnistrean este ilegal, nefiind
abilitat să exercite justiţia. Mai mult, decizia CEDO deschide
posibilitatea celei mai ample şi eficiente
"internaţionalizări" a soluţionării conflictului
transnistrean. Şi asta, după ce regimul respectiv a obţinut
statutul de parte egală cu Republica Moldova în procesul de
negocieri, iar Preşedintele Voronin a semnat împreună cu
liderul transnistrean la 16 mai 2001 un protocol potrivit căruia urmau a
fi calculate prejudiciile pe care Republica Moldova trebuie să le achite
Transnistriei pentru "agresiune".
Evident, după decizia CEDO
maşina propagandistică transnistreană face eforturi pentru a
convinge cetăţenii că forurile internaţionale se conduc de
interese obscure şi că recunoaşterea statalităţii
Transnistriei este totuşi realizabilă. Tocmai de aceea, în
declaraţia mae al rmn se face trimitere la "constituirea statului
transnistrean din voinţa poporului". Astfel, potrivit logicii
liderilor transnistreni doar peste un an după recensămîntul din
1989, care stabilise că pe ambele maluri ale Nistrului locuiau moldoveni,
ucraineni, ruşi etc., a avut loc "geneza poporului
transnistrean", abilitat imediat cu dreptul la autodeterminare. În
mod curios, majoritatea absolută a liderilor "poporului
transnistrean" au venit din Rusia şi alte foste republici ale URSS
pentru a-i explica acestuia care-i este istoria şi a-l ajuta
să-şi realizeze "dreptul la autodeterminare".
În efortul
justificării "dreptului poporului transnistrean la autodeterminare"
liderii regimului de la Tiraspol au invocat pe parcursul celor 14 ani de
existenţă: ba opunerea faţă de politica lingvistică a
"naţionaliştilor români" manifestată prin
adoptarea la 31 august 1989 de către Parlamentul de la Chişinău
a Legii cu privire la statutul limbii de stat, ba apărarea "patriei
socialiste - URSS", care urma să renască prin eforturile
regimului transnistrean, pentru ca să ajungă la explicaţia
firească că regimul transnistrean are menirea de "a promova
interesele Rusiei în Europa de Sud-Est".
În acest context, este
interesant a se vedea, spre exemplu, cum este percepută în prezent
politica lingvistică de către liderii comunităţii ruse din
Republica Moldova, politică ce ar fi motivat separatismul. Astfel,
în cadrul dezbaterilor din anul trecut pe marginea controversatei
Concepţiei politicii naţionale a Republicii Moldova unul din liderii
comunităţii ruse din Moldova, vicepreşedintele Parlamentului,
Vadim Mişin, menţiona într-un interviu acordat ziarului
"Accente", precum că nu-i poate motiva pe prietenii şi
cunoscuţii săi, cetăţeni ai Republicii Moldova de origine
rusă, să studieze limba de stat, deoarece aceştia avînd un
business prosper, într-un mediu lingvistic extrem de tolerant pur şi
simplu nu au nevoie s-o studieze. În acelaşi context, un alt lider
al comunităţii ruse din Moldova, preşedintele Comisiei
parlamentare pentru drepturile omului, Mihail Sidorov, afirma la postul de
televiziune "NIT" precum că Legea din 1989 privind statutul limbii
de stat, care după adoptare, practic, nu a suferit modificări
esenţiale, este în conformitate perfectă cu standardele
europene.
Aceste exemple arată
că politica lingvistică a fost doar un pretext pentru constituirea
regimului separatist. Este adevărat, calitatea şi tonalitatea argumentelor,
pe de o parte, a celor care pledau pentru oficializarea limbii
moldoveneşti/ române în calitate de limbă de stat, iar,
pe de altă parte, a celor care se împotriveau acestei politici au
generat evenimente şi fapte regretabile. Liderii transnistreni pînă
în prezent îşi justifică politica separatistă prin
invocarea unor lozinci strigate în cadrul mitingurilor
"naţionaliştilor", evitînd să amintească
despre conţinutul lozincilor "internaţionaliştilor".
Acestea se mai păstrează imprimate pe geamurile mijloacelor de
transport public din Chişinău. Este dificil de identificat care din
aceste fapte şi inscripţii au rezultat din emoţii necontrolate
şi care din provocări chiar foarte bine calculate. Toate actele
normative adoptate în acea perioadă de autorităţile
moldoveneşti sînt accesibile pentru studiere, aratînd că
nu conţin nimic de natură să justifice separatismul, lucru
confirmat chiar de liderii comunităţii ruse din Moldova.
e) Ceea ce i se permite lui Jupiter nu
i se permite ...?
În situaţia
creată argumentele şi comportamentul regimului transnistrean
subminează, în primul rînd, prestigiul Federaţiei Ruse
care îl susţine. Astfel, dacă sînt condamnabile
acţiunile Republicii Moldova din 1992 "de restabilire a ordinii
constituţionale" în Transnistria, pe care liderii de la
Tiraspol o califică drept agresiune şi "terorism de stat",
atunci cum pot fi calificate acţiunile Rusiei de restabilire a
"regimului constituţional" în Cecenia? În primul
rînd, Republica Moldova a fost atrasă în conflictul armat ca
urmare a provocaţiilor organizate la Dubăsari şi în
preajma comisariatului de poliţie din Bender, iar armata rusă a
intrat în Cecenia pentru "restabilirea ordinii
constituţionale" utilizînd "artificii ale artei
militare", precum "luarea inamicului prin surprindere" chiar
în noaptea cînd toţi sărbătoreau revelionul din
1995.
În al doilea rînd,
Rusia a intervenit în Cecenia cu forţa militară pentru
"restabilirea ordinii constituţionale" după ce doi ani
şi jumătate anterior forţele ei armate împiedicaseră
Republica Moldova să facă acelaşi lucru în Transnistria.
Astfel, ceea ce nu i se poate Republicii Moldova în lupta cu separatismul
i se poate Rusiei. În al treilea rînd, în 1996 conducerea de
vîrf a Rusiei a ordonat lichidarea liderului
cecen Djokhar Dudaev. În consecinţă, piloţii ruşi au
ras cîteva sate cu tot cu locuitori lor de pe faţa
pămîntului pînă au reuşit să
îndeplinească ordinul. Se iscă întrebarea - luate
în comparaţie, acţiunile Rusiei în conflictul
transnistrean şi acţiunile ei din Cecenia sînt o manifestare a
dublelor standarde? Este important că acţiunile menţionate
împotriva Ceceniei au avut loc pînă la actele de terorism ale
rebelilor, motivînd declanşarea lor ulterioară. Astfel,
în conformitate cu logica liderilor transnistreni, acţiunile Rusiei
au reprezentat adevărate "acte neprovocate de agresiune şi
terorism de stat".
Cinismul logicii liderilor de la
Tiraspol, cetăţeni ai Rusiei, este uluitor. Ei se lansează
în retorica de condamnare a terorismul, apucîndu-se să
înveţe CEDO cum să-şi exercite atribuţiile exact
în momentul în care doi conaţionali de ai lor, ofiţeri ai
serviciilor secrete ruse, au fost condamnaţi la închisoare pe
viaţă de către justiţia din Qatar pentru lichidarea pe
teritoriul acestui stat a altui fost preşedinte al Ceceniei, Zelimkhan
Iandarbiev. În acest caz, liderii separatişti de la Tiraspol
manifestă lipsă de compasiune faţă de propriii
conaţionali, care au îndeplinit ordinul superiorilor lor, sau
aplică logica dublelor standarde?
De fapt, pe
liderii separatişti îi preocupă doar asigurarea propriilor
interese. De aceea, au anunţat că nu se vor conforma
deciziei CEDO. În conformitate cu logica lor îndeplinirea deciziei
CEDO ar echivala cu recunoaşterea inconsistenţei cauzei separatiste.
Comportamentul lor sfidător faţă de decizia CEDO ar avea menirea
să demonstreze că regimul transnistrean nu se află sub
influenţa Federaţiei Ruse, care a declarat că se va conforma
totuşi prevederilor deciziei. Evident, acest comportament al liderilor
transnistreni este valabil atîta timp cît va persista suportul
economic, financiar şi politic din partea Rusiei.
Logica liderilor transnistreni
le dictează că tensionarea relaţiilor cu Republica Moldova este
salvatoare pentru regim. Propaganda transnistreană funcţionează
la turaţii maxime, în regim nonstop pentru consolidarea sindromului
"cetăţii asediate" pe care o atacă
"naţionaliştii moldoveni" susţinuţi de
"forţele imperialismului mondial". Tocmai de aceea
săptămîna trecută, imediat după vizita
înaltului Comisar OSCE pentru Minorităţi Naţionale, Rolf
Ekeus, la Chişinău şi Tiraspol, a fost pusă la cale
lichidarea şcolilor moldoveneşti din regiune, care în opinia
liderilor transnistreni reprezintă "coloana a cincea" a
cărei menire este subminarea statalităţii Transnistriei.
Pretextul formal este că directorii şcolilor moldoveneşti din
Transnistria refuză să le înregistreze la camera
înregistrărilor de stat din Transnistria.
Însă logica
aducătoare de succes în anumite condiţii este
păguboasă cînd acestea se schimbă. Astfel,
misiunea OSCE în Republica
Evident, autorităţile
transnistrene aplică formula testată de mult, precum că în
adoptarea deciziilor ele ar fi independente de Rusia, a cărei opinie este
singura demnă de a fi luată în consideraţie în
medierea conflictului. Calculul autorităţilor transnistrene este bazat
pe faptul că în ajunul alegerilor parlamentare autorităţile
de la Chişinău nu vor risca să întreprindă
măsuri extraordinare, interesul electoral dictîndu-le să evite
antagonizarea Rusiei. Retorica vehementă a autorităţilor
moldoveneşti va fi echilibrată de cea privind acceptul Rusiei de a
semna Pactul de Stabilitate şi Securitate pentru Republica Moldova şi
despre necesitatea reintegrării ţării.
Între timp, în
cadrul recensămîntului din octombrie autorităţile
transnistrene vor demonstra că cetăţenii din regiune se
identifică drept "transnistreni" şi că există
asemenea popor cu dreptul la autodeterminare. În plus, liderii
transnistreni au decis deja că în paralel cu alegerile parlamentare
din martie 2005 din Republica Moldova, în Transnistria se va
desfăşura referendumul privind dreptul de proprietate privată
asupra pămîntului. Aceasta va reprezenta încă un
stimulent pentru maşina propagandistică de a vehicula teza despre
interesul exclusiv al autorităţilor moldoveneşti de a lua sub
control proprietatea privatizată a "poporului transnistrean".
În consecinţă, în
timp ce regimul de la Tiraspol îşi creează noi
oportunităţi pentru întărirea poziţiilor, Republica
Moldova de comun acord cu Federaţia Rusă va căuta în
conformitate cu Tratatul de bază semnat în noiembrie 2001 să
caute o formulă federalistă de legalizare a acestora.
1 http://www.olvia.idknet.com/ol43-07-04.htm
2 http://www.olvia.idknet.com/ol52-07-04.htm
3 http://www.olvia.idknet.com/ol48-07-04.htm
4 Jurnal de Chişinău, nr. 298, 16 iulie 2004
5 http://www.ln.mid.ru/brp_4.nsf/sps/35DF965F6F337762C3256ED6004DF5F4