Ce va urma după decizia CEDO?
Igor Boţan

Guvernare şi democraţie în Moldova, E-journal, an. II, nr. 34, 14 iulie 2004

a) Conţinutul deciziei CEDO

La 8 iulie a.c., Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) şi-a pronunţat decizia pe marginea cazului "Ilaşcu şi alţii împotriva Republicii Moldova şi a Federaţiei Ruse" 1. În conformitate cu această decizie Republica Moldova şi Federaţia Rusă se fac vinovate de încălcarea articolelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la libertate şi de tratament inuman al celor patru persoane din "grupul Ilaşcu".

Argumentele CEDO s-au bazat pe faptul că Guvernul Republicii Moldova, "singurul legitim din punctul de vedere al dreptului internaţional, deşi nu exercită controlul asupra unei părţi a teritoriului său, şi anume asupra celui aflat sub controlul efectiv al "Republici Moldoveneşti Nistrene" (RMN), totuşi în virtutea articolului 1 al Convenţiei a avut obligaţia de a lua măsurile necesare care-i erau în putinţă, în conformitate cu dreptul internaţional, pentru a asigura respectul drepturilor garantate de Convenţie".

Cît priveşte responsabilitatea Federaţiei Ruse, Curtea a constatat că "în perioada conflictului armat din Republica Moldova (1991-1992) militarii armatei a 14-a, care a aparţinut URSS, iar apoi Rusiei, au luptat de partea forţelor separatiste transnistrene. În plus, în timpul confruntărilor dintre autorităţile moldoveneşti şi separatiştii transnistreni, conducătorii ruşi au susţinut separatiştii prin declaraţiile lor politice. Prin aceste acţiuni autorităţile ruse au contribuit atît din punct de vedere militar, cît şi politic la crearea regimului separatist din regiunea transistreană a Republicii Moldova. Chiar şi după acordul de încetare a focului din 21 iulie 1992, Rusia a continuat să susţină regimul separatist din punct de vedere militar, politic şi economic, permiţîndu-i astfel să supravieţuiască, întărindu-se şi căpătînd autonomie faţă de Republica Moldova. În opinia Curţii ansamblul de acte comise de către militarii ruşi faţă de reclamanţi, inclusiv transferul lor în mîinile regimului separatist, în contextul colaborării dintre autorităţile ruse şi regimul ilegal, sînt de natură să le facă responsabile pentru consecinţele actelor comise de acest regim".

În acest context, referitor la "cazul Ilaşcu" Curtea a constatat că "în perioada 2 şi 4 iunie 1992 reclamanţii au fost arestaţi la domiciliile lor din Tiraspol de către mai multe persoane, dintre care cîţiva erau îmbrăcaţi în uniforme militare cu însemne ale Armatei 14-a a ex-URSS. Ei au fost acuzaţi de activitate antisovietică şi de faptul că sub conducerea Frontului Popular din Moldova şi România au combătut prin activităţi ilegale statul legitim Transnistria. De asemenea, lor li s-a incriminat că ar fi comis multiple infracţiuni, în special două asasinate. La 9 decembrie 1993 "Curtea supremă a RMN" l-a condamnat pe dl Ilaşcu la pedeapsa capitală şi la confiscarea bunurilor sale, iar pe ceilalţi reclamanţi i-a condamnat la pedepse de privaţiune de libertate pe termene de la 12 pînă la 15 ani şi la confiscarea bunurilor lor".

În consecinţă, CEDO a obligat Republica Moldova şi Federaţia Rusă să plătească reclamanţilor despăgubiri pentru daunele materiale şi morale suportate. Dat fiind faptul că Ilie Ilaşcu şi Alexandru Leşco au fost puşi în libertate în mai 2001 şi, respectiv, în iunie 2004. CEDO a mai obligat cele două ţări "să ia toate măsurile necesare pentru a pune capăt detenţiei arbitrare a reclamanţilor încă încarceraţi şi să asigure punerea lor în libertate imediat". Această decizie este irevocabilă, deoarece a fost adoptată de Marea Cameră.

b) Reacţia autorităţilor Federaţiei Ruse

Chiar în ziua pronunţării deciziei CEDO, Ministerul Afacerilor Externe al Federaţiei Ruse a lansat o declaraţie 2 în care şi-a exprimat nedumerirea în legătură cu decizia "incoerentă, contradictorie, subiectivă şi părtinitoare" a înaltei instanţe de la Strasbourg.

Argumentele autorităţilor ruse se reduc la faptul că în conformitate cu "Legea federală privind ratificarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului şi Protocoalelor adiţionale, Federaţia Rusă recunoaşte jurisdicţia CEDO drept obligatorie doar în cazurile în care încălcările menţionate în Convenţie şi Protocoalele adiţionale au avut loc după intrarea lor în vigoare în Rusia, adică după 5 mai 1998, cînd documentele de ratificare a Convenţiei au fost transmise Secretarului general al Consiliului Europei". De asemenea, autorităţile ruse invocă rezoluţia Adunării Generale a ONU 56/83 din 12.12.2001 în conformitate cu care "nici o faptă a statului nu reprezintă o încălcare a obligaţiunii referitoare la dreptul internaţional, dacă obligaţiunea respectivă nu este asumată în perioada comiterii faptei".

În declaraţia menţionată Federaţia Rusă a acuzat Curtea de aplicarea "dublelor standarde", pe motiv că aceasta a aplicat în "cazul bombardamentelor NATO a Iugoslaviei principiul jurisdicţiei teritoriale", iar în "cazul Ilaşcu a utilizat în propriile interese principiul opus al jurisdicţiei extrateritoriale, reieşind din considerente eronate, precum că Federaţia Rusă exercită jurisdicţia pe teritoriul Transnistriei".

Prin aceste evaluări autorităţile ruse contestă, de fapt, chiar însăşi acceptarea de către CEDO a examinării "cazului Ilaşcu", menţionînd că aceasta "a avut loc cu mult înaintea ratificării de către Rusia a Convenţiei, lucru menţionat chiar în decizia Curţii".

Gradul de indignare a autorităţilor ruse se manifestă pe deplin în afirmaţia precum că "Pentru toată lumea este evident, numai nu pentru Curte că prezenţa mereu în descreştere a cîtorva sute de militari ruşi, care păzesc depozitele cu muniţii militare, rămase după destrămarea Uniunii Sovietice, şi care, de asemenea, îndeplinesc funcţii de pacificare în conformitate cu acordul Moldovei, nu poate fi un instrument de "control" pe un teritoriu cu o populaţie de aproximativ un milion de oameni". Mai mult, autorităţile ruse se indignează şi de faptul că impunîndu-li-se să ia măsuri de eliberare imediată a deţinuţilor, de fapt, li se impune "să se amestece grosolan în treburile interne ale Republicii Moldova, lucru care vine în contradicţie cu Declaraţia ONU din 9 decembrie 1981 cu privire la inadmisibilitatea amestecului în treburile interne ale statelor".

Însă indignarea autorităţilor ruse are loc pe fundalul ignorării în mod deliberat a unor lucruri bine ştiute. În primul rînd, în decizia CEDO se menţionează că prevederile Convenţiei intră în vigoare doar după ratificarea de către statele membre ale Consiliului Europei. În cazul Republicii Moldova Convenţia a intrat în vigoare la 12 martie 1997, iar în cazul Rusiei la 5 mai 1998. Se menţionează, de asemenea, că prevederile Convenţiei au putere juridică doar pentru faptele posterioare intrării în vigoare pe teritoriile statelor aderente, însă aceste prevederi au putere juridică şi pentru faptele ce reprezintă consecinţe posterioare ale faptelor anterioare intrării în vigoare a Convenţiei.

Aceste constatări sînt importante pe motiv că plîngerea reclamanţilor a fost depusă la 14 iunie 1999, iar la 20 martie 2001 Camera căreia i-a fost atribuit cazul pentru judecată s-a desesizat în conformitate cu articolul 30 al Convenţiei în favoarea Marii Camere a CEDO. Prin decizia sa din 4 iulie 2001 Marea Cameră a acceptat judecarea cazului. Pentru desfăşurarea anchetei o delegaţie a Curţii a colectat informaţii şi mărturii 3 la Chişinău şi Tiraspol în perioada 10-15 martie 2003.

În al doilea rînd, se ştie că CEDO aplică, de fapt, judecata după regula precedentului, urmînd, în situaţii asemănătoare, jurisprudenţa stabilită anterior. În acest sens, este relevant cazul "Loizidu versus Turcia". În martie 1995, Curtea a acceptat să examineze cazul responsabilităţii Turciei pentru acţiunile autorităţilor de pe teritoriul ocupat al Ciprului de Nord. După acest caz, noţiunea de "jurisdicţie" utilizată în Convenţie nu se limitează doar la teritoriul ţărilor semnatare, ci se extinde şi asupra teritoriilor controlate de facto de aceste ţări, care au obligaţia să asigure şi acolo drepturile şi libertăţile consfinţite în Convenţie, fie în mod direct, fie prin intermediul administraţiei pe care o controlează.

În acest sens, decizia Curţii privind "cazul Ilaşcu" menţionează că şi după 5 mai 1998, cînd prevederile Convenţiei au devenit obligatorii pentru Federaţia Rusă, armata acesteia a continuat să rămînă pe teritoriul Republicii Moldova în pofida obligaţiunilor asumate la summit-urile OSCE din 1999 şi 2001, iar regimul transnistrean s-a bucurat în continuare de sprijinul militar, politic, economic şi financiar, fapte care dovedesc că regimul respectiv se află sub influenţa efectivă a Federaţiei Ruse.

Mai mult, din decizia Curţii se poate desprinde că Rusia are influenţă decisivă nu numai asupra autorităţilor transnistrene, ci şi asupra celor moldoveneşti. Astfel, Curtea şi-a exprimat îngrijorarea faţă de conţinutul unei note pe care Rusia le-a adresat-o autorităţilor moldoveneşti, cerîndu-le să-şi retragă observaţiile prezentate Curţii în octombrie 2000 prin care sugera responsabilitatea Rusiei pentru staţionarea trupelor sale militare pe teritoriul Transnistriei al Republicii Moldova. În consecinţă, în audienţa din 6 iunie 2001 Guvernul moldovenesc şi-a retras o parte din observaţiile sale referitoare la politica Rusiei în Transnistria. Curtea a considerat că astfel de acţiuni ale Guvernului Rusiei subminează idealurile tradiţionale de respect pentru libertăţile şi drepturile menţionate în preambulul Convenţiei, aducînd şi grave atingeri procesului de examinare a plîngerilor reclamanţilor. Prin aceasta se constată că Rusia a nesocotit şi articolul 34 al Convenţiei.

Probabil, aceste constatări ale Curţi stau la baza reacţiei extrem de emoţionale a autorităţilor ruse, exprimată în declaraţie. Evident, declinîndu-şi responsabilitatea pentru "controlul efectiv" asupra Transnistriei, autorităţile ruse au evitat să menţioneze că toate persoanele din elita conducătoare a Transnistriei sînt cetăţeni ai Federaţiei Ruse, că unităţile economice cu capital de stat rusesc participă la privatizarea patrimoniului public din Transnistria, deşi autorităţile moldoveneşti au insistat de mai multe ori că această privatizare este ilegală, în sfîrşit, că oferă cetăţenia Rusiei locuitorilor din Transnistria în asemenea proporţii încît deţinătorii ei vor constitui în cel mai apropiat timp majoritatea absolută, la fel ca şi în Abhazia şi Osetia de Sud.

Din acest punct de vedere este curioasă afirmaţia cu care se încheie declaraţia, precum că Rusia va respecta "decizia greşită şi politizată a Curţii Europene" pe motiv că ea "întotdeauna şi-a îndeplinit şi îşi va îndeplini obligaţiunile internaţionale".

(Va urma)


1 COUR EUROPEENNE DES DROITS DE L'HOMME, Communique du Greffier 349f(2004), 08.07.2004, http://press.coe.int/cp/2004/349f(2004).htm.

2 Заявление в связи с постановлением Европейского Суда по правам человека в Страсбурге по "делу Илашку", http://www.ln.mid.ru/brp_4.nsf/sps/7D1BEC3C25B34D7EC3256ECB004647E4.

3 http://hudoc.echr.coe.int/.../

 

Ce va urma după decizia CEDO?
Igor Boţan

Guvernare şi democraţie în Moldova, E-journal, an. II, nr. 35, 27 iulie 2004

c) Reacţiile autorităţilor transnistrene la decizia CEDO

Reacţia imediată a autorităţilor Federaţiei Ruse faţă de decizia CEDO pe marginea "cazului Ilaşcu" a creat cadrul necesar şi pentru manifestarea reacţiilor autorităţile transnistrene. Precum era de aşteptat, aceste reacţii au fost mult mai radicale. Ca de obicei, a fost organizată "indignarea opiniei publice faţă de decizia Curţii Europene pe marginea cazului teroristului Ilaşcu" 1. În plus, experţii şi politologii transnistreni au organizat un schimb de opinii în cadrul căruia şi-au exprimat regretul că "judecătorii Curţii Europene se conduc de dreptul formal, şi nu de cel umanitar", ei s-au arătat dezamăgiţi de valorile europene, prezicînd "sfîrşitul Europei civilizate" 2.

În paralel, ministerul afacerilor externe (mae) al autoproclamatei republici moldoveneşti nistrene (rmn) a dat publicităţii la 9.07.04 o declaraţie în care a specificat că: "Statul transnistrean a fost constituit din voinţa poporului în conformitate cu cele mai avansate standarde democratice şi ale dreptului internaţional, care din primele zile s-a ciocnit de manifestarea terorismului de stat din partea Republicii Moldova îndreptat împotriva cetăţenilor paşnici. Transnistria a fost obligată să întreprindă măsurile necesare pentru apărarea populaţiei de acţiunile teroriste, făcînd totul pentru pedepsirea criminalilor" 3. În declaraţie se mai afirmă că "atitudinea preconcepută a judecătorilor CEDO în exercitarea obligaţiunilor lor profesionale nu are nimic comun cu exercitarea actului de justiţie, creînd un precedent periculos şi justificînd terorismul manifestat în formele lui cele mai oribile".

Drept suport pentru acest gen de atitudini sînt invocate afirmaţiile lui Ilaşcu făcute după ce "a fost eliberat", precum că "teroristul a recunoscut relaţiile sale cu autorităţile moldoveneşti şi caracterul crimelor săvîrşite la comandă". Este vorba despre afirmaţiile reiterate de Ilaşcu şi la conferinţa de presă din 13 iulie a.c., precum că: "În 1992 nu a avut loc un conflict militar, ci un război de agresiune a Federaţiei Ruse asupra tînărului stat independent Republica Moldova... Eu şi colegii mei nu am fost criminali, fiindcă eram în exerciţiul funcţiunii şi îndeplineam întocmai ceea ce ni se ordona de la Chişinău" 4, fiind mobilizat de Ministerul Securităţii Naţionale al Republicii Moldova pentru "a combate inamicii".

În finalul declaraţiei mae al rmn se afirmă că: "Republica Moldovenească Nistreană îşi exprimă indignarea profundă în legătură cu decizia CEDO, considerînd imposibilă eliberarea înainte de termen a teroriştilor întemniţaţi şi declară că pe viitor nu va renunţa la principiul inevitabilităţii pedepsei. Teroriştii nu au nici naţionalitate, nici demnitate, nu pot fi demni de graţiere, iar crimele lor nu au termen de vechime. Ministerul Afacerilor Externe atrage atenţia înaltelor instituţii europene asupra inadmisibilităţii manipulării cu criteriile democratice şi asupra necesităţii observării întocmai a drepturilor fiecărui om, indiferent de apartenenţa etnică, cu atît mai mult a statutului ţării în care locuieşte".

Faptul că regimul transnistrean refuză să îndeplinească hotărîrea CEDO şi îşi permite să-i dea lecţii acestei instituţii paneuropene cum trebuie să exercite justiţia este extrem de sugestiv. Înalta protecţie de care se bucură îi permite să se complacă într-o stare de solipsism, ignorînd şi contrazicînd pe oricine şi orice nu le convine, inclusiv logica formală, consecutivitatea evenimentelor şi chiar interesele principalului garant. De aceea, toate evenimentele sînt percepute în mod exclusiv prin prisma propriilor interese şi al efectului propagandistic pentru asigurarea acestora.

d) Calitatea argumentelor

Logica de care se conduce regimul transnistrean se reduce la formula: regimul există de facto, de aceea trebuie recunoscut de jure. Evident, este logica celui mai puternic sau a protejatului celui mai puternic, care consideră că are destule forţe şi influenţă pentru crearea unor realităţi noi şi a oportunităţilor pentru justificarea acestora. Această logică a stat la baza creării "internaţionalei separatiste" în 1992, "internaţională" din care au făcut parte doar regimurile separatiste proruseşti de pe teritoriile Moldovei (Transnistria şi Găgăuzia), Ucrainei (Crimeea), Azerbaidjanului (Karabahul de Munte), Georgiei (Abhazia şi Osetia de Sud) şi chiar al Croaţiei (Serbska Kraina). Este curios că Republica Cecenă a dorită să devină şi ea membră a "internaţionalei separatiste", însă n-a fost admisă, probabil pe motiv că nu corespundea principalului criteriu de apartenenţă. În cazul Republicii Moldova aplicarea eficientă a formulei menţionate mai sus era condiţionată de evitarea "internaţionalizării" eforturilor de soluţionare a conflictului, care a fost inspirat, pe care îl mediază şi soluţia finală a căruia ar trebui s-o garanteze Rusia. Timp de aproape 10 ani autorităţile moldoveneşti au rămas ostatice ale acestei logici.

Decizia CEDO răstoarnă logica respectivă, stabilind fără echivoc că regimul transnistrean este ilegal, nefiind abilitat să exercite justiţia. Mai mult, decizia CEDO deschide posibilitatea celei mai ample şi eficiente "internaţionalizări" a soluţionării conflictului transnistrean. Şi asta, după ce regimul respectiv a obţinut statutul de parte egală cu Republica Moldova în procesul de negocieri, iar Preşedintele Voronin a semnat împreună cu liderul transnistrean la 16 mai 2001 un protocol potrivit căruia urmau a fi calculate prejudiciile pe care Republica Moldova trebuie să le achite Transnistriei pentru "agresiune".

Evident, după decizia CEDO maşina propagandistică transnistreană face eforturi pentru a convinge cetăţenii că forurile internaţionale se conduc de interese obscure şi că recunoaşterea statalităţii Transnistriei este totuşi realizabilă. Tocmai de aceea, în declaraţia mae al rmn se face trimitere la "constituirea statului transnistrean din voinţa poporului". Astfel, potrivit logicii liderilor transnistreni doar peste un an după recensămîntul din 1989, care stabilise că pe ambele maluri ale Nistrului locuiau moldoveni, ucraineni, ruşi etc., a avut loc "geneza poporului transnistrean", abilitat imediat cu dreptul la autodeterminare. În mod curios, majoritatea absolută a liderilor "poporului transnistrean" au venit din Rusia şi alte foste republici ale URSS pentru a-i explica acestuia care-i este istoria şi a-l ajuta să-şi realizeze "dreptul la autodeterminare".

În efortul justificării "dreptului poporului transnistrean la autodeterminare" liderii regimului de la Tiraspol au invocat pe parcursul celor 14 ani de existenţă: ba opunerea faţă de politica lingvistică a "naţionaliştilor români" manifestată prin adoptarea la 31 august 1989 de către Parlamentul de la Chişinău a Legii cu privire la statutul limbii de stat, ba apărarea "patriei socialiste - URSS", care urma să renască prin eforturile regimului transnistrean, pentru ca să ajungă la explicaţia firească că regimul transnistrean are menirea de "a promova interesele Rusiei în Europa de Sud-Est".

În acest context, este interesant a se vedea, spre exemplu, cum este percepută în prezent politica lingvistică de către liderii comunităţii ruse din Republica Moldova, politică ce ar fi motivat separatismul. Astfel, în cadrul dezbaterilor din anul trecut pe marginea controversatei Concepţiei politicii naţionale a Republicii Moldova unul din liderii comunităţii ruse din Moldova, vicepreşedintele Parlamentului, Vadim Mişin, menţiona într-un interviu acordat ziarului "Accente", precum că nu-i poate motiva pe prietenii şi cunoscuţii săi, cetăţeni ai Republicii Moldova de origine rusă, să studieze limba de stat, deoarece aceştia avînd un business prosper, într-un mediu lingvistic extrem de tolerant pur şi simplu nu au nevoie s-o studieze. În acelaşi context, un alt lider al comunităţii ruse din Moldova, preşedintele Comisiei parlamentare pentru drepturile omului, Mihail Sidorov, afirma la postul de televiziune "NIT" precum că Legea din 1989 privind statutul limbii de stat, care după adoptare, practic, nu a suferit modificări esenţiale, este în conformitate perfectă cu standardele europene.

Aceste exemple arată că politica lingvistică a fost doar un pretext pentru constituirea regimului separatist. Este adevărat, calitatea şi tonalitatea argumentelor, pe de o parte, a celor care pledau pentru oficializarea limbii moldoveneşti/ române în calitate de limbă de stat, iar, pe de altă parte, a celor care se împotriveau acestei politici au generat evenimente şi fapte regretabile. Liderii transnistreni pînă în prezent îşi justifică politica separatistă prin invocarea unor lozinci strigate în cadrul mitingurilor "naţionaliştilor", evitînd să amintească despre conţinutul lozincilor "internaţionaliştilor". Acestea se mai păstrează imprimate pe geamurile mijloacelor de transport public din Chişinău. Este dificil de identificat care din aceste fapte şi inscripţii au rezultat din emoţii necontrolate şi care din provocări chiar foarte bine calculate. Toate actele normative adoptate în acea perioadă de autorităţile moldoveneşti sînt accesibile pentru studiere, aratînd că nu conţin nimic de natură să justifice separatismul, lucru confirmat chiar de liderii comunităţii ruse din Moldova.

e) Ceea ce i se permite lui Jupiter nu i se permite ...?

În situaţia creată argumentele şi comportamentul regimului transnistrean subminează, în primul rînd, prestigiul Federaţiei Ruse care îl susţine. Astfel, dacă sînt condamnabile acţiunile Republicii Moldova din 1992 "de restabilire a ordinii constituţionale" în Transnistria, pe care liderii de la Tiraspol o califică drept agresiune şi "terorism de stat", atunci cum pot fi calificate acţiunile Rusiei de restabilire a "regimului constituţional" în Cecenia? În primul rînd, Republica Moldova a fost atrasă în conflictul armat ca urmare a provocaţiilor organizate la Dubăsari şi în preajma comisariatului de poliţie din Bender, iar armata rusă a intrat în Cecenia pentru "restabilirea ordinii constituţionale" utilizînd "artificii ale artei militare", precum "luarea inamicului prin surprindere" chiar în noaptea cînd toţi sărbătoreau revelionul din 1995.

În al doilea rînd, Rusia a intervenit în Cecenia cu forţa militară pentru "restabilirea ordinii constituţionale" după ce doi ani şi jumătate anterior forţele ei armate împiedicaseră Republica Moldova să facă acelaşi lucru în Transnistria. Astfel, ceea ce nu i se poate Republicii Moldova în lupta cu separatismul i se poate Rusiei. În al treilea rînd, în 1996 conducerea de vîrf a Rusiei a ordonat lichidarea liderului cecen Djokhar Dudaev. În consecinţă, piloţii ruşi au ras cîteva sate cu tot cu locuitori lor de pe faţa pămîntului pînă au reuşit să îndeplinească ordinul. Se iscă întrebarea - luate în comparaţie, acţiunile Rusiei în conflictul transnistrean şi acţiunile ei din Cecenia sînt o manifestare a dublelor standarde? Este important că acţiunile menţionate împotriva Ceceniei au avut loc pînă la actele de terorism ale rebelilor, motivînd declanşarea lor ulterioară. Astfel, în conformitate cu logica liderilor transnistreni, acţiunile Rusiei au reprezentat adevărate "acte neprovocate de agresiune şi terorism de stat".

Cinismul logicii liderilor de la Tiraspol, cetăţeni ai Rusiei, este uluitor. Ei se lansează în retorica de condamnare a terorismul, apucîndu-se să înveţe CEDO cum să-şi exercite atribuţiile exact în momentul în care doi conaţionali de ai lor, ofiţeri ai serviciilor secrete ruse, au fost condamnaţi la închisoare pe viaţă de către justiţia din Qatar pentru lichidarea pe teritoriul acestui stat a altui fost preşedinte al Ceceniei, Zelimkhan Iandarbiev. În acest caz, liderii separatişti de la Tiraspol manifestă lipsă de compasiune faţă de propriii conaţionali, care au îndeplinit ordinul superiorilor lor, sau aplică logica dublelor standarde?

De fapt, pe liderii separatişti îi preocupă doar asigurarea propriilor interese. De aceea, au anunţat că nu se vor conforma deciziei CEDO. În conformitate cu logica lor îndeplinirea deciziei CEDO ar echivala cu recunoaşterea inconsistenţei cauzei separatiste. Comportamentul lor sfidător faţă de decizia CEDO ar avea menirea să demonstreze că regimul transnistrean nu se află sub influenţa Federaţiei Ruse, care a declarat că se va conforma totuşi prevederilor deciziei. Evident, acest comportament al liderilor transnistreni este valabil atîta timp cît va persista suportul economic, financiar şi politic din partea Rusiei.

Logica liderilor transnistreni le dictează că tensionarea relaţiilor cu Republica Moldova este salvatoare pentru regim. Propaganda transnistreană funcţionează la turaţii maxime, în regim nonstop pentru consolidarea sindromului "cetăţii asediate" pe care o atacă "naţionaliştii moldoveni" susţinuţi de "forţele imperialismului mondial". Tocmai de aceea săptămîna trecută, imediat după vizita înaltului Comisar OSCE pentru Minorităţi Naţionale, Rolf Ekeus, la Chişinău şi Tiraspol, a fost pusă la cale lichidarea şcolilor moldoveneşti din regiune, care în opinia liderilor transnistreni reprezintă "coloana a cincea" a cărei menire este subminarea statalităţii Transnistriei. Pretextul formal este că directorii şcolilor moldoveneşti din Transnistria refuză să le înregistreze la camera înregistrărilor de stat din Transnistria.

Însă logica aducătoare de succes în anumite condiţii este păguboasă cînd acestea se schimbă. Astfel, misiunea OSCE în Republica Moldova a calificat drept "purificare lingvistică" închiderea şcolilor. A urmat şi reacţia de condamnare a acţiunilor respective din partea Secretarului General al Consiliului Europei, Walter Schwimmer, şi a şefilor misiunilor diplomatice ale ţărilor occidentale acreditate în Republica Moldova. În schimb, reacţia Rusiei a fost conformă statutului de garant şi mediator, îndemnîd "autorităţile transnistrene să se abţină de la măsurile administrative, dînd dovadă de atitudine echilibrată". Mai mult, ministerul rus de Externe a subliniat că problema şcolilor este o "consecinţă a conflictului nesoluţionat" 5, ceea ce este o aluzie la faptul că actualul conflict legat de şcolile moldoveneşti este o consecinţă a refuzului autorităţilor moldoveneşti de a semna "Memorandumul Kozak".

Evident, autorităţile transnistrene aplică formula testată de mult, precum că în adoptarea deciziilor ele ar fi independente de Rusia, a cărei opinie este singura demnă de a fi luată în consideraţie în medierea conflictului. Calculul autorităţilor transnistrene este bazat pe faptul că în ajunul alegerilor parlamentare autorităţile de la Chişinău nu vor risca să întreprindă măsuri extraordinare, interesul electoral dictîndu-le să evite antagonizarea Rusiei. Retorica vehementă a autorităţilor moldoveneşti va fi echilibrată de cea privind acceptul Rusiei de a semna Pactul de Stabilitate şi Securitate pentru Republica Moldova şi despre necesitatea reintegrării ţării.

Între timp, în cadrul recensămîntului din octombrie autorităţile transnistrene vor demonstra că cetăţenii din regiune se identifică drept "transnistreni" şi că există asemenea popor cu dreptul la autodeterminare. În plus, liderii transnistreni au decis deja că în paralel cu alegerile parlamentare din martie 2005 din Republica Moldova, în Transnistria se va desfăşura referendumul privind dreptul de proprietate privată asupra pămîntului. Aceasta va reprezenta încă un stimulent pentru maşina propagandistică de a vehicula teza despre interesul exclusiv al autorităţilor moldoveneşti de a lua sub control proprietatea privatizată a "poporului transnistrean".

În consecinţă, în timp ce regimul de la Tiraspol îşi creează noi oportunităţi pentru întărirea poziţiilor, Republica Moldova de comun acord cu Federaţia Rusă va căuta în conformitate cu Tratatul de bază semnat în noiembrie 2001 să caute o formulă federalistă de legalizare a acestora.


1 http://www.olvia.idknet.com/ol43-07-04.htm

2 http://www.olvia.idknet.com/ol52-07-04.htm

3 http://www.olvia.idknet.com/ol48-07-04.htm

4 Jurnal de Chişinău, nr. 298, 16 iulie 2004

5 http://www.ln.mid.ru/brp_4.nsf/sps/35DF965F6F337762C3256ED6004DF5F4