Comunicat al
Grefierului
Nr. 349
08.07.2004
HOTARAREA
MARII CAMERE IN AFACEREA
ILAŞCU
ŞI ALŢII contra MOLDOVA ŞI RUSIA
Curtea europeană a
drepturilor omului a pronunţat astăzi în audienţă
publică hotărârea sa[1]
în afacerea Ilaşcu şi alţii contra Moldova şi Rusia
(cererea nr. 48787/99). Curtea a decis:
·
cu
unsprezece voturi contra şase, că reclamanţii se află sub
jurisdicţia Moldovei conform articolului 1 (jurisdicţia statelor)
al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului în ceea ce priveşte
obligaţiile sale pozitive; şi
·
cu
şaisprezece voturi contra unu, că reclamanţii se află sub
jurisdicţia Rusiei conform articolului 1 al Convenţiei;
1. Tratamentul şi condiţiile suportate de reclamanţi
·
cu unsprezece voturi contra şase,
că articolul 3 (interzicerea
torturii şi a tratamentelor şi pedepselor inumane sau degradante) nu a fost încălcat de
către Moldova în ceea ce priveşte relele tratamente şi
condiţiile de detenţie pe care le-a suportat d-l Ilaşcu în
aşteptarea eventualei sale executări;
·
cu şaisprezece voturi contra unu,
că articolul 3 a fost
încălcat de către Rusia datorită relelor tratamente
şi condiţiilor de detenţie pe care le-a suportat d-l Ilaşcu
în aşteptarea eventualei sale executări, şi că
acestea trebuie calificate drept tortură;
·
cu unsprezece voturi contra şase,
că articolul 3 a fost
încălcat de către Moldova începând cu luna mai
2001 datorită relelor tratamente şi condiţiilor de detenţie
pe care le-a suportat d-l Ivanţoc, şi că acestea calificate
drept tortură;
·
cu şaisprezece voturi contra unu,
că articolul 3 a fost
încălcat de către Rusia datorită relelor tratamente
şi condiţiilor de detenţie pe care le-a suportat d-l
Ivanţoc, şi că acestea trebuie calificate drept tortură;
·
cu unsprezece voturi contra şase,
că articolul 3 a fost
încălcat de către Moldova începând cu luna mai
2001 datorită relelor tratamente şi condiţiilor de detenţie
pe care le-au suportat d-nii Leşco şi Petrov-Popa, şi că
acestea trebuie calificate drept tratamente inumane şi degradante;
·
cu şaisprezece voturi contra unu,
că articolul 3 a fost
încălcat de către Rusia datorită relelor tratamente
şi condiţiilor de detenţie pe care le-au suportat d-nii
Leşco şi Petrov-Popa, care trebuie calificate drept tratamente
inumane şi degradante;
2. Privare de libertate
·
cu unsprezece voturi contra şase,
că articolul 5 (dreptul la
libertate şi la siguranţă) din
Convenţie nu a fost încălcat de către Moldova în
ceea ce priveşte detenţia d-lui Ilaşcu ;
·
cu unsprezece voturi contra şase,
că articolul 5 din Convenţie a
fost şi continuă să
fie încălcat de către Moldova în ceea ce
priveşte detenţia d-lor Ivanţoc, Leşco şi Petrov-Popa,
începând cu luna mai 2001 ;
·
cu şaisprezece voturi contra unu,
că articolul 5 a fost
încălcat de către Rusia în ceea ce îl
priveşte pe d-l Ilaşcu până în mai 2001 şi
că articolul 5 din Convenţie a
fost şi este în continuare încălcat în ceea ce
îi priveşte pe d-nii Ivanţoc, Leşco şi Petrov-Popa;
In plus, Curtea a decis:
·
în unanimitate, că nu este
cazul să examineze separat capătul de cerere referitor la
încălcarea articolului 2 (dreptul la viaţă) în ceea
ce priveşte condamnarea d-l Ilaşcu la pedeapsa capitală;
·
în unanimitate, că nu este
cazul să examineze separat capătul de cerere referitor la
încălcarea articolului 8 (dreptul la respectarea vieţii private
şi de familie);
·
în unanimitate, că nu este
competentă să examineze capătul de cerere referitor la
încălcarea articolului 6 (dreptul la un proces echitabil);
·
cu cincisprezece voturi contra
două, că articolul 1 din
Protocolul nr. 1 la Convenţie
nu a fost încălcat
(protecţia proprietăţii);
·
cu şaisprezece voturi contra unu, că
Moldova şi Rusia nu au respectat
obligaţiile prevăzute de
articolul 34 (dreptul la cerere individuală) din Convenţie.
In aplicarea articolului 41 (satisfacţie echitabilă) din
Convenţie, Curtea a hotărât :
·
cu zece voturi contra şapte,
că Moldova trebuie să acorde dlor
Ivanţoc, Leşco şi Petrov-Popa, câte 60 000 de euro
(EUR) fiecăruia, reprezentând daune materiale şi
morale, 3 000 EUR la fiecare reclamant, reprezentând daune
morale decurgând din încălcarea articolului 34, şi
o sumă globală de 7 000 EUR reprezentând cheltuieli,
mai puţin 1 321,34 EUR deja atribuiţi cu titlul de
asistenţă judiciară.
·
cu şaisprezece voturi contra unu,
că Rusia trebuie să acorde 180 000 EUR dlui
Ilaşcu şi câte 120 000 EUR fiecăruia
dintre ceilalţi reclamanţi, reprezentând daune
materiale şi morale, ca de altfel şi 7 000 EUR fiecărui
reclamant reprezentând daune morale decurgând din
încălcarea articolului 34, şi suma globală de 14 000 EUR
reprezentând cheltuieli, mai puţin 2 642,66 EUR deja
atribuiţi cu titlul de asistenţă judiciară.
In plus, Curtea decide în
unanimitate, că statele moldovean şi rus trebuie să ia toate
măsurile necesare pentru a pune capăt detenţiei arbitrare a
reclamanţilor care sunt încă încarceraţi
şi să asigure imediat punerea lor în libertate.
1. Faptele principale
Reclamanţii, Ilie
Ilaşcu, Alexandru Leşco, Andrei Ivanţoc şi Tudor
Petrov-Popa, cetăţeni moldoveni în momentul introducerii
cererii, sunt născuţi respectiv în 1952, 1955, 1961 şi
1963. Dl. Ilaşcu a dobândit şi cetăţenia
română în 2000 iar d-nii Leşco şi Ivanţoc
în 2001. Reclamanţii, cu excepţia d-lor Ilaşcu şi
Leşco care au fost puşi în libertate în mai 2001 şi
respectiv în iunie 2004, sunt în continuare deţinuţi
în „Republica Moldovenească Nistreană” (RMT), regiune a
Moldovei cunoscută sub numele de Transnistria, autoproclamată
independentă în 1991.
La momentul faptelor, dl.
Ilaşcu era liderul local al Frontului Popular şi milita pentru unirea
Moldovei cu România. El a fost ales de două ori în parlamentul
moldovean şi a fost desemnat pentru a face parte din delegaţia
moldoveană la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei. In
decembrie 2000, el a fost ales senator în Parlamentul român şi
numit în delegaţia română la Adunarea Parlamentară.
Intre 2 şi 4 iunie 1992,
reclamanţii au fost arestaţi la domiciliul lor de la Tiraspol de
către mai multe persoane, dintre care mulţi purtau o uniformă cu
însemnele Armatei a 14-a a fostei URSS. Reclamanţii au fost
acuzaţi de activităţi antisovietice şi de a fi
combătut, prin mijloace ilegale, statul legitim al Transnistriei, sub
conducerea Frontului Popular al Moldovei şi al României. De
asemenea, le-a fost reproşat că au comis mai multe infracţiuni
şi, mai ales, două asasinate. Pe 9 septembrie 1993, „tribunalul
suprem al RMT” l-a condamnat pe dl. Ilaşcu la pedeapsa capitală
şi la confiscarea bunurilor şi i-a condamnat pe ceilalţi
reclamanţi la pedepse privative de libertate între 12 şi 15
ani, cu confiscarea bunurilor.
2. Procedura şi componenţa Curţii
Cererea a fost introdusă pe
data de 14 iunie 1999. Pe 20 martie 2001, Camera căreia i-a fost
atribuită afacerea s-a desesizat în favoarea Marii Camere (articolul
30 din Convenţie). Marea Cameră a decis să ţină o
audiere asupra admisibilităţii şi fondului cererii, iar
preşedintele a invitat guvernul român să participe la
această audiere. Printr-o decizie din 4 iulie 2001, cererea a fost
declarată admisibilă după ţinerea unei audieri, pe 6 iunie
2001. O delegaţie a Curţii a condus o anchetă la faţa
locului la Chişinău şi Tiraspol între 10 şi 15 martie
2003.
Hotărârea a fost
adoptată de Marea Cameră alcătuită din 17 judecători,
în componenţa următoare :
Luzius Wildhaber
(elveţian), preşedinte,
Christos Rozakis (grec),
Jean-Paul Costa
(francez),
Georg Ress (german),
Nicolas Bratza (englez),
Loukis Loucaides (cipriot),
Ireneu Cabral Barreto (portughez)
Françoise Tulkens (belgian),
Corneliu Bîrsan (român),
Josep Casadevall (andoran),
Boštjan Zupančič
(sloven),
John Hedigan
(irlandez),
Wilhelmina Thomassen
(olandeză),
Tudor Panţîru (moldovean),
Egil Levits (leton),
Anatoli Kovler
(rus),
Elisabet Fura-Sandström
(suedeză), judecători,
şi Paul Mahoney, grefier.
3. Rezumatul hotărârii [2]
Capetele de cerere
Reclamanţii invocau o
încălcare a articolului 6 din Convenţie, considerând
că hotărârea de condamnare nu a fost pronunţată de un
tribunal competent şi că, oricum, procedura în urma căreia
au fost condamnaţi nu a fost echitabilă. In plus, ei se
plângeau, din perspectiva articolului 1 din Protocolul nr. 1 la
Convenţie, de confiscarea bunurilor şi pretindeau că
detenţia lor nu a fost regulamentară, încălcându-se
astfel articolul 5. Dl. Ilaşcu denunţa, în plus, încălcarea
articolului 2 datorată condamnării sale la pedeapsa capitală.
Toţi reclamanţii denunţau şi condiţiile de
detenţie, invocând în mod expres articolele 3 şi 8
şi în substanţă articolul 34.
Ei considerau că
autorităţile moldovene sunt responsabile de
încălcările susmenţionate pentru că ele nu au luat
măsurile adecvate pentru a le pune capăt. După părerea lor,
Rusia este de asemenea responsabilă pentru că teritoriul
Transnistriei se găseşte sub controlul său de facto rezultat din staţionarea trupelor şi
materialului militar rus şi din sprijinul acordat separatiştilor de
către Rusia.
Decizia Curţii
Articolul 1
In ceea ce priveşte Moldova
Pe baza tuturor elementelor pe
care le posedă, Curtea consideră că guvernul moldovean, singurul
guvern legitim al Republicii Moldova conform dreptului internaţional, nu
îşi exercită autoritatea asupra unei părţi a
teritoriului său, şi anume acela care se află sub controlul
efectiv al „RMT”. Cu toate acestea, chiar în lipsa unui control efectiv
asupra regiunii transnistrene, Moldova are, în baza articolului 1 din
Convenţie, obligaţia pozitivă de a lua măsurile aflate la
dispoziţia sa şi în conformitate cu dreptul internaţional,
în scopul asigurării respectului drepturilor garantate de
Convenţie.
Prin urmare, reclamanţii
cad sub jurisdicţia Moldovei în sensul articolului 1, dar responsabilitatea
Moldovei pentru actele denunţate se stabileşte la lumina
obligaţiilor pozitive pe care le are conform Convenţiei. Ele privesc
atât obligaţiile necesare pentru restabilirea controlului asupra
teritoriului transnistrean, ca expresie a jurisdicţiei sale, cât
şi obligaţiile destinate să asigure respectul drepturilor
reclamanţilor, inclusiv eliberarea lor.
In ceea ce priveşte
situaţia reclamanţilor, Curtea observă că până
la ratificarea Convenţiei în 1997 şi chiar şi după
această dată, autorităţile moldovene au luat măsuri
în vederea asigurării respectării drepturilor
reclamanţilor. In schimb, Curtea nu dispune de probe care să indice
că, după eliberarea d-lui Ilaşcu în mai 2001, au fost
luate măsuri eficace care să pună capăt
încălcărilor continui ale Convenţiei denunţate de
către ceilalţi reclamanţi. Nici în relaţiile lor
bilaterale cu Rusia, autorităţile moldovene nu s-a arătat mai
atente în ceea ce privea soarta reclamanţilor ; Curtea nu a fost
informată despre nici un demers pe care autorităţile moldovene
să îl fi întreprins după mai 2001 pe lângă
autorităţile ruse pentru a obţine eliberarea celorlalţi
reclamanţi.
Chiar şi după
eliberarea d-lui Ilaşcu, era în puterea guvernului moldovean să
ia măsuri pentru a asigura reclamanţilor respectarea drepturilor
garantate de Convenţie. Prin urmare, Curtea concluzionează că
responsabilitatea Moldovei ar putea fi angajată ca urmare a
neîndeplinirii obligaţiilor sale pozitive în ceea ce
priveşte actele denunţate posterioare lunii mai 2001.
In ceea ce priveşte Rusia
In timpul conflictului
moldovenesc din 1991-1992, forţe ale fostei Armate a 14-a (care a
aparţinut succesiv URSS-ului, CSI-ului şi apoi Rusiei)
staţionate în Transnistria, au luptat cu şi pentru forţele
separatiste transnistrene. Importante cantităţi de arme din arsenalul
Armatei a 14-a au fost transferate în mod voit separatiştilor care
au putut, în plus, să obţină şi alte arme
fără ca militarii ruşi să se opună. Pe lângă
acestea, de-a lungul confruntărilor dintre autorităţile
moldovene şi separatiştii transnistreni, conducătorii ruşi
au susţinut, prin declaraţiile lor, autorităţile
separatiste.
Astfel, autorităţile
ruse au contribuit atât militar cât şi politic la crearea unui
regim separatist în regiunea Transnistriei care face parte din teritoriul
Moldovei. Chiar şi după armistiţiul din 21 iulie 1992, Rusia a
continuat să susţină din punct de vedere militar, politic
şi economic regimul separatist, permiţându-i astfel să
supravieţuiască, întărindu-se şi obţinând
o anumită autonomie faţă de Moldova. După părerea
Curţii, totalitatea actelor comise de militarii ruşi în
privinţa reclamanţilor, inclusiv transferul lor în
mâinile regimului separatist, în contextul unei colaborări a
autorităţilor ruse cu acest regim ilegal, sunt de natură să
creeze o responsabilitate în ceea ce priveşte actele acestui regim.
In acest moment, armata
rusă continuă să staţioneze pe teritoriul Moldovei
încălcînd angajamentele de retragere totală luate de
Rusia la conferinţele OSCE din 1999 şi 2001. Atât înainte
cât şi după 5 mai 1998, data intrării în vigoare a
Convenţiei în ceea ce priveşte Rusia, în zona de
securitate controlată de forţele ruse de menţinere a păcii,
regimul „RMT” a continuat să-şi desfăşoare în mod
ilegal trupe, să fabrice şi să comercializeze arme cu
încălcarea acordului din 21 iulie 1992. Ansamblul acestor elemente
este de natură să dovedească faptul că „RMT” continuă
să se găsească sub autoritatea efectivă, sau cel puţin
sub influenţa decisivă a Rusiei şi că oricum „RMT”
supravieţuieşte graţie sprijinului militar, economic, financiar
şi politic pe care Rusia i-l furnizează.
In aceste condiţii, Curtea
consideră că există o legătura continuă şi
neîntreruptă de responsabilitate a Rusiei în ceea ce
priveşte soarta reclamanţilor, dat fiind faptul că politica sa
de sprijin şi de colaborare cu regimul s-a perpetuat dincolo de 5 mai 1998
şi că, după această dată, Rusia nu a avut nici o
tentativă pentru a pune capăt situaţiei reclamanţilor
create de agenţii săi şi nu a acţionat pentru a
împiedica pretinsele încălcări comise. Prin urmare,
reclamanţii se fală sub „jurisdicţia” Rusiei şi
responsabilitatea acesteia este angajată în ceea ce priveşte
actele denunţate.
Competenţa
Curţii
Curtea observă că,
în privinţa Moldovei, Convenţia a intrat în vigoare pe
data de 12 septembrie 1997 şi, în privinţa Rusiei, pe data de 5
mai 1998. Convenţia nu se aplică decât faptelor posterioare
intrării sale în vigoare în privinţa statelor
contractante vizate.
Prin urmare, Curtea nu este
competentă să examineze capătul de cerere referitor la articolul
6, şi nici pe cele referitoare la articolele 3, 5 şi 8 decât
pentru faptele posterioare ratificării Convenţiei de către Moldova
şi Rusia. In sfârşit, Curtea este competentă să
examineze capătul de cerere referitor la articolul 2 invocat de dl.
Ilaşcu.
Articolul 2
Dl. Ilaşcu, fiind eliberat
şi trăind în acest moment alături de familia sa în
România, Curtea consideră că executarea pedepsei
pronunţată împotriva est mai degrabă o ipoteză
decât o certitudine. In schimb, nu este contestat faptul că
după ratificarea Convenţiei de către statele în
cauză, dl. Ilaşcu a trebuit să sufere atât datorită
condamnării sale la pedeapsa cu moartea cât şi condiţiilor
de detenţie sub ameninţarea executării acestei pedepse. In
aceste condiţii, Curtea consideră că nu este cazul să
examineze separat faptele de care se plânge dl. Ilaşcu în baza
articolului 2 din Convenţie, ci că ar trebui mai degrabă să
le analizeze în baza articolului 3.
Articolul 3
In ceea ce îl
priveşte pe dl. Ilaşcu
In timpul perioadei foarte lungi
pe care a petrecut-o în „culoarul morţii”, reclamantul a trăit
în umbra omniprezentă a morţii, cu angoasa unei execuţii
potenţiale. Lipsit de orice formă de recurs, el a trăit timp de
mai mulţi ani în condiţii de detenţie de natură
să îi reamintească perspectiva executării sentinţei,
inclusiv după intrarea în vigoare a Convenţiei. Angoasa şi
suferinţa resimţite au fost agravate de absenţa de bază
legală şi legitimitate a condamnării în sensul
Convenţiei. „Tribunalul suprem al RMT” care a pronunţat pedeapsa
împotriva d-lui Ilaşcu a fost creat de către o entitate
ilegală în dreptul internaţional şi nerecunoscută de
comunitatea internaţională. Acest „tribunal” aparţine unui
sistem despre care este dificil de spus că funcţionează pe o
baza constituţională şi juridică ce reflectă o
tradiţie juridică în conformitate cu Convenţia. Stă
mărturie aparenţa de arbitrar care se degajă din
circumstanţele în care reclamanţii au fost judecaţi
şi condamnaţi, aşa cum le-au descris ei – expunerea lor nefiind
contestată de către celelalte părţi – şi aşa cum
au fost ele descrise şi analizate de instituţiile OSCE.
In ceea ce priveşte
condiţiile de detenţie a reclamantului în culoarul morţii,
Curtea observă că dl. Ilaşcu a fost deţinut timp de opt ani
în regim de izolare strictă : fără contact cu alţi
deţinuţi, fără nici o informaţie venită din
exterior, deoarece nu avea permisiunea să trimită sau să
primească corespondenţă şi privat de dreptul de a-şi contacta
avocatul sau familia; celula neîncălzită nici chiar în
condiţiile vitrege de iarnă, era lipsită de lumină
naturală şi de aerisire. Dl. Ilaşcu a fost, de asemenea, privat
de mâncare în semn de pedeapsă şi, ţinând cont
de restricţionarea primirii de colete, chiar şi mâncarea pe
care o primea din exterior era adesea neconsumabilă. El nu putea
decât rareori să facă un duş, adesea la un interval de
câteva luni. In această privinţă, Curtea face trimitere la
raportul Comitetului de Prevenire a Torturii realizat în urma vizitei
făcute în Transnistria în 2000, care califică drept
reprobabilă o izolare prelungită de-a lungul mai multor ani.
Condiţiile de detenţie
au cauzat prejudicii sănătăţii sale, care s-a deteriorat
de-a lungul acestor numeroşi ani de detenţie; el nu a fost
îngrijit corespunzător, fiind privat de vizite şi tratamente
medicale regulate şi de mâncare dietetică. Curtea observă
cu îngrijorare existenţa regulilor care permit o putere discreţionară
în materie de corespondenţă şi de vizite în penitenciar,
fie că este vorba de puterea gardienilor sau a altor autorităţi,
şi subliniază că astfel de reguli au un caracter arbitrar
şi sunt incompatibile cu garanţiile adecvate şi eficiente contra
abuzurilor, pe care orice sistem carceral al unei societăţi
democratice trebuie să le prevadă. In plus, în cazul de
faţă, astfel de reguli au făcut şi mai dificile
condiţiile de detenţie a reclamantului.
Condamnarea reclamantului la
pedeapsa capitală combinată cu condiţiile în care a
trăit pe perioada detenţiei capătă un caracter foarte grav
şi crud şi trebuie, prin urmare să fie considerate ca acte de
tortură în baza articolului 3. Dl. Ilaşcu fiind deţinut
în momentul intrării în vigoare a Convenţiei în
privinţa Rusiei, aceasta din urmă este responsabilă de condiţiile
de detenţie şi de tratamentul aplicat reclamantului ca şi de
suferinţele care i-au fost cauzate în închisoare. Dl.
Ilaşcu a fost eliberat în mai 2001; or, numai după această
dată responsabilitatea Moldovei poate fi angajată ca urmare a
neîndeplinirii obligaţiilor sale pozitive. In consecinţă,
a existat o încălcare a articolului 3 de către Rusia, dar nu
şi de către Moldova.
In ceea ce îl
priveşte pe dl. Ivanţoc
Ţinând cont de
ansamblul elementelor de care dispune, Curtea estimează că poate
să considere ca stabilit că, în timpul detenţiei,
reclamantul a suferit mai multe lovituri şi alte suplicii şi că,
în anumite momente, el a fost privat de mâncare şi de orice
asistenţă medicală în ciuda stării sale de
sănătate deteriorată de aceste condiţii de detenţie.
In mod special, Curtea subliniază vexaţiunile şi relele
tratamente la care a fost supus mai ales în mai 1999, după
introducerea cererii în faţa Curţii.
In plus, dl. Ivanţoc est
deţinut de la condamnarea sa din 1993 în regim de izolare,
fără contact cu ceilalţi deţinuţi şi
fără a avea acces la ziare. El este lipsit de posibilitatea de a se
întrevedea cu un avocat, singurele sale contacte cu lumea exterioară
fiind vizitele şi coletele de la soţia sa, dependente şi ele de
autorizaţia eliberată de autorităţile penitenciarului
după bunul lor plac. Toate aceste restricţii, lipsite de bază
legală şi lăsate la discreţia autorităţilor, sunt
incompatibile cu un regim de încarcerare într-o societate
democratică şi au contribuit la creşterea angoasei şi a
suferinţelor mentale ale reclamantului. Deţinut într-o
celulă neîncălzită, rău aerisită, fără
lumină naturală, reclamantul nu a putut beneficia de îngrijiri
corespunzătoare stării sale de sănătate, în ciuda
celor câteva vizite medicale autorizate de către autorităţile
penitenciarului.
Luate în ansamblu şi
ţinând cont de gravitatea lor, de caracterul represiv şi de
scopul urmărit, tratamentele aplicate d-lui Ivanţoc i-au provocat
dureri şi suferinţe „acute”, cu un caracter foarte grav şi crud,
şi constituie acte de tortură în baza articolului 3. Dl.
Ivanţoc fiind deţinut în momentul intrării în
vigoare a Convenţiei în privinţa Rusiei, aceasta din urmă
este responsabilă de condiţiile de detenţie şi tratamentele
care i-au fost aplicate, ca şi de suferinţele care i-au fost cauzate
în închisoare. Prin urmare, a existat o încălcare a
articolului 3 de către Rusia si Moldova.
In ceea ce-i priveşte pe
dl. Leşco şi dl. Petrov-Popa
Curtea estimează că
poate să considere ca stabilit că, în timpul detenţiei,
d-nii Leşco şi Petrov-Popa au cunoscut condiţii de detenţie
foarte dificile (vizite şi colete din partea familiilor acordate
într-un mod discreţionar de către administraţia
penitenciarului ; lipsa în anumite momente a mâncării sau
distribuirea de mâncare nepotrivită pentru consum ; privarea
în cea mai mare parte a timpului de orice asistenţă
medicală adecvată în ciuda stării lor de
sănătate deteriorată de aceste condiţii de detenţie ;
absenţa mâncării dietetice, deşi era prescrisă din
punct de vedere medical). Aceste condiţii s-au deteriorat după 2001.
In plus, dl. Petrov-Popa se
găseşte în regim de izolare celulară din 1993,
fără contact cu ceilalţi deţinuţi şi
fără a avea acces la ziare în limba maternă. Amândoi
au fost lipsiţi de posibilitatea întrevederii cu un avocat
până în iunie 2003.
Astfel de tratamente sunt de
natură să cauzeze dureri şi suferinţe atât fizice
cât şi mentale. Luate în ansamblu şi ţinând
cont de gravitatea lor, ele pot fi calificate drept tratamente inumane şi
degradante în baza articolului 3. D-nii Leşco şi Petrov-Popa
fiind deţinuţi în momentul intrării în vigoare a
Convenţiei în privinţa Rusiei, aceasta din urmă este
responsabilă de condiţiile de detenţie şi de tratamentele
care le-au fost aplicate precum şi de suferinţele care le-au fost
cauzate în închisoare. Prin urmare, a existat o
încălcare a articolului 3 de către Rusia si Moldova.
Articolul 5
Făcând trimitere
în special la concluziile reţinute în baza articolului 3
în ceea ce priveşte caracterul procedurii în cauză,
Curtea concluzionează că nici unul dintre reclamanţi nu a fost
condamnat de un „tribunal” şi că o pedeapsă cu închisoarea
pronunţată de un organ jurisdicţional precum „tribunalul suprem
al RMT” în urma unei proceduri precum cea în cauză, nu poate
fi considerată drept o „detenţie regulamentară” decisă
„conform normelor legale”. Prin urmare, privarea de libertate a
reclamanţilor nu satisface condiţiile enunţate de paragraful 1)
a. al articolului 5 din Convenţie. Rezultă că articolul 5 §1 din
Convenţie a fost încălcat până în mai 2001
în privinţa d-lui Ilaşcu şi că acest articol a fost
şi continuă să fie încălcat în privinţa
reclamanţilor care se găsesc încă în
închisoare.
Având în vedere
că reclamanţii erau deţinuţi în momentul
intrării în vigoare a Convenţiei în privinţa Rusiei,
Curtea concluzionează că faptele care constituie o
încălcare a articolului 5 îi sunt imputabile pentru toţi
reclamanţii. Ţinând cont de concluzia sa conform căreia
responsabilitatea Moldovei în baza obligaţiilor sale pozitive este
angajată începând cu luna mai 2001, Curtea decide că
articolul 5 nu a fost încălcat de aceasta în ceea ce-l
priveşte pe dl. Ilaşcu, dar a fost încălcat cu privire la
ceilalţi reclamanţi.
Articolul 8
Plângerea
reclamanţilor se limitează la imposibilitatea de a scrie liber din
închisoare familiilor şi Curţii şi la
dificultăţile pe care le-au întâmpinat în primirea
de vizite din partea familiilor. In ceea ce priveşte imposibilitatea de a
sesiza Curtea din închisoare, acesta ţine mai mult de articolul 34,
pe care Curtea îl va examina separat. Cu toate acestea, luând
în considerare susţinerile lor în contextul articolului 3,
Curtea estimează că nu este necesar să le examineze separat din
perspectiva articolului 8.
Articolul 1 din
Protocolul nr. 1
Presupunând că ar fi
competentă să decidă asupra acestui capăt de cerere, Curtea
observă că el nu a fost dovedit şi concluzionează că
această dispoziţie nu a fost încălcată.
Articolul 34
Curtea observă că
reclamanţii au afirmat că nu au putut să o sesizeze de la locul
de detenţie şi că cererea lor, care a fost semnată de
soţiile lor, a fost depusă de singurul avocat care îi
reprezenta la începutul procedurii. Ea subliniază, de asemenea,
ameninţările adresate reclamanţilor de către autorităţile
penitenciarului din Transnistria şi agravarea condiţiilor de
detenţie după depunerea cererii. Astfel de fapte constituie o
formă de presiune ilicită şi inacceptabilă care a
împiedicat dreptul lor de recurs individual.
In plus, Curtea observă cu
îngrijorare conţinutul unei note din aprilie 2001 adresată de
Rusia autorităţilor moldovene. Din aceasta reiese că
autorităţile ruse au cerut Moldovei să retragă
observaţiile prezentate Curţii în octombrie 2000 care sugerau
responsabilitatea Rusiei datorită staţionării trupelor sale pe
teritoriul moldovean, în Transnistria. Intr-adevăr, la audienţa
din 6 iunie 2001, guvernul moldovean a declarat că îşi
retrage partea din observaţii referitoare la Rusia. Astfel de acţiuni
din partea guvernului rus, pe de o parte reprezintă negarea patrimoniului
comun de idealuri şi tradiţii politice, de respect al
libertăţii şi de preeminenţă a dreptului
menţionat în preambulul Convenţiei iar, pe de altă parte,
sunt de natură să aducă o atingere gravă examinării
unei cereri depuse în exercitarea dreptului la recurs individual şi,
prin aceasta, să împiedice chiar dreptul garantat de articolul 34
din Convenţie. Aşadar, articolul 34 a fost încălcat de
către Rusia.
De altfel, Curtea observă
că, după eliberarea sa, dl. Ilaşcu s-a întreţinut cu
autorităţile moldovene în privinţa posibilităţii
eliberării celorlalţi reclamanţi şi că, în acest
context, dl. Voronin, preşedintele Moldovei, l-a acuzat public pe dl.
Ilaşcu că el ar fi cauza menţinerii în detenţie a celorlalţi
camarazi ca urmare a refuzului său de a îşi retrage cererea
introdusă împotriva Moldovei şi Rusiei. Astfel de
afirmaţii venite din partea celei mai înalte autorităţi
ale unui stat membru şi care fac să depindă ameliorarea
situaţiei reclamanţilor de retragerea cererii introduse
împotriva acestui stat sau a altui stat membru reprezintă o presiune
directă menită să împiedice exercitarea dreptului la
recurs individual. Această concluzie est valabilă indiferent de
influenţa reală sau teoretică pe care ar putea să o aibă
această autoritate asupra situaţiei reclamanţilor. Prin urmare,
declaraţiile dlui. Voronin se pot analiza ca o împiedicare, de
către Moldova, a exercitării dreptului de recurs individual al
reclamanţilor, cu încălcarea articolului 34.
Judecătorul Casadevall a
exprimat o opinie parţial dizidentă la care au aderat
judecătorii Ress, Tulkens, Bîrsan şi Fura-Sandström.
Judecătorii Ress şi Loucaides au exprimat fiecare câte o opinie
parţial dizidentă. Judecătorul Bratza a exprimat o opinie
parţial dizidentă la care au aderat judecătorii Rozakis,
Hedigan, Thomassen şi Panţîru. Judecătorul Kovler a
exprimat o opinie dizidentă. Textele acestor opinii sunt anexate
hotărârii.
***
Hotărârile
Curţii sunt accesibile pe site-ul Internet (http://www.echr.coe.int).
Grefa Curţii europene a
Drepturilor Omului
F-67075 Strasbourg Cedex
Contact pentru presă :
Roderick
Liddell (telefon: +00 33 (0)3 88 41 24 92)
Emma Hellyer (telefon : +00 33 (0)3 90 21 42 15)
Stéphanie Klein (telefon : +00 33 (0)3 88 41 21 54)
Fax : +00 33 (0)3 88 41 27 91
Curtea europeană a
Drepturilor Omului a fost creată la Strasbourg în 1959 de statele
membre ale Consiliului Europei pentru a analiza plângerile privind
încălcarea Convenţiei europene a drepturilor omului din 1950.
Ea este compusă dintr-un număr de judecători egal cu cel al
statelor semnatare ale Convenţiei. Statuând în mod permanent
din 1 noiembrie 1998, Curtea examinează în camere de 7
judecători sau, în mod excepţional, în Marea Cameră
de 17 judecători, admisibilitatea şi fondul cererilor care îi
sunt prezentate. Executarea hotărârilor este supravegheată de
Comitetul de Miniştri al Consiliului Europei. Curtea furnizează
informaţii mai detaliate privind organizarea şi activitatea sa pe site-ul
său Internet.
[1] Hotârile
Marii Camere sunt definitive (articolul 44 din Convenţie)
[2] Redactat de către grefă, acest rezumat
nu implică responsabilitatea Curţii